250 Iubirea lui Dumnezeu e atât de reală
1
O, Dumnezeule! Te-ai întrupat, umil și ascuns, exprimând adevărul ca să mântuiești omenirea.
Totuși, omenirea nu Te cunoaște, ba chiar Ți se împotrivește și Te judecă, rănindu-Ți aprig inima.
O, Dumnezeule! Pentru cine plângi? Cine-Ți poate simți necazul?
O, Dumnezeule! Pentru cine jelești? Cine-Ți poate înțelege inima?
Doar Tu înduri loviturile omenirii, dar ne mântuiești în continuare, în taină și fără să știm.
Răzvrătirea noastră Îți frânge inima, amorțeala noastră Te rănește.
O, de ce credem în Tine, dar ne împotrivim Ție și Te alungăm?
O, de ce Te urmăm fără să Te iubim, tânjind doar după harul Tău?
Doar prin judecată ne-am trezit, chiar suntem orbi și nu Te cunoaștem.
Norocul nostru de a ne putea bucura de judecata Ta este, cu adevărat, mântuirea Ta măreață.
2.
O, Dumnezeule! Judecata și mustrarea cuvintelor Tale sunt menite să ne curețe.
Dar nu-Ți înțelegem voia, răstălmăcim și Te învinuim pe Tine.
O, Dumnezeule! Pentru cine Te ostenești? Pentru cine renunți la masă și la somn?
O, Dumnezeule! Pentru cine Îți faci griji? Cui Îi vorbești cu atâta răbdare?
Am fost răniți și zdrobiți de Satana, Tu vezi asta cu ochii Tăi și Te mâhnești.
Înfăptuiești în noi mântuirea cu vorbe de judecată și de mustrare.
O, suntem doar fire de praf, cum de merităm prețuirea și grija Ta?
O, suntem zoioși ca balega, cum de merităm o astfel de înălțare și iubire de la Tine?
Ne e scârbă de corupția noastră profundă, nu putem vedea frumusețea și bunăvoința Ta.
Acum putem să fim curățiți și mântuiți prin Tine, Te vom iubi mereu și-Ți vom fi credincioși.
