91. Am spus adio inferiorității
De când eram copil, am fost foarte introvertită. Nu mi-a plăcut să vorbesc și nu eram amatoare să-i salut pe ceilalți. Când voiam să ies din casă și îi vedeam pe vecinii mei vorbind afară, mă simțeam foarte neliniștită, așa că evitam să ies dacă nu era absolut necesar. Când eram la școală și trebuia să îi strig pe profesori ca să-i întreb ceva, nu știam cum să încep, așa că îl rugam pe tata să vorbească în numele meu. Tata devenea foarte furios și se plângea că nu eram la fel de încrezătoare ca alți copii. Mătușa mea îmi spunea adesea: „Parcă ai gura lipită cu scotch. Dacă vei continua așa, nu vei face nici două parale…” Comentariile ei îmi răsunau adesea în cap și uneori plângeam de cât eram de nefericită, urându-mă că nu eram capabilă să vorbesc sau să-i mulțumesc pe adulți. Îi invidiam adeseori pe cei care erau elocvenți și puteau însufleți atmosfera. La facultate, am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă și am participat la adunări cu frații și surorile ca să citesc cuvintele lui Dumnezeu. Am văzut că toți vorbesc deschis și au părtășie despre înțelegerea lor bazată pe experiență, că nimeni nu râde de nimeni și că eram și eu liberă să vorbesc deschis și să am părtășie fără să mă simt constrânsă. Era foarte relaxant și eliberator să fiu cu frații și surorile.
În ianuarie 2024, îi udam pe nou-veniții din biserică și colaboram cu sora Wang Lu. Din interacțiunile noastre, am aflat că această soră avea calibru bun, puternice abilități de exprimare și înțelegea bine adevărul. În timpul adunărilor noastre, se putea inspira din stările nou-veniților în părtășia ei, și nou-veniții încuviințau adesea din cap când ascultau. Văzând acestea, mi-am aplecat capul în mod instinctiv și m-am gândit: „Chiar e cineva care crede în Dumnezeu de mulți ani; felul ei de a vorbi e realmente diferit! În ce mă privește, însă, trebuie să mă gândesc mult timp înainte să pot răspunde în părtășie la întrebările nou-veniților, și ceea ce zic nu e la fel de fluent sau detaliat ca spusele lui Wang Lu. Eu de ce sunt așa de nepricepută? Dacă aș avea părtășie după ea, nou-veniții ar observa fără îndoială că nu sunt la fel de bună ca ea. Lasă, aș putea la fel de bine să nu spun nimic; în acest fel, nu voi părea un nimeni în comparație cu ea.” După asta, m-am temut să vorbesc în timpul adunărilor cu Wang Lu, îngrijorându-mă că, dacă nu mă voi descurca bine, mă va trata cu superioritate. Odată, un nou-venit s-a confruntat cu dificultăți în predicarea Evangheliei și Wang Lu a vorbit pur și simplu despre o modalitate de a rezolva problema. Am vrut să adaug ceva, din moment ce aveam experiență în acel domeniu, dar apoi m-am gândit: „Wang Lu e aici, oare dacă nu mă voi exprima bine, se va gândi că mă supraestimez, fiindcă vreau să am părtășie?” Așa că, deși cuvintele îmi stăteau pe vârful limbii, nu am avut curajul să vorbesc deschis și am așteptat până când Wang Lu a plecat și apoi am avut părtășie. Altă dată, eram cu Wang Lu și sora Li Hua la o adunare cu nou-veniții. Am întrebat pe scurt despre starea nou-veniților, iar o femeie din rândul lor și-a împărtășit dificultățile. Urma să am părtășie și să o îndrum pe nou-venită cum să învețe o lecție din această situație, dar, când m-am gândit că acele două surori erau acolo și că aveau calibru bun și abilități de exprimare, m-am îngrijorat: „Nu mă pricep la cuvinte, ce vor crede despre mine dacă voi ajunge să divaghez?” Văzând că nu am vorbit de o vreme, Li Hua a preluat rapid părtășia și, cu toate că era prima dată când se întâlnea cu nou-veniții, a fost capabilă să vorbească în mod natural cu ei. Urmărindu-le pe Wang Lu și pe Li Hua cum au părtășie și discută, m-am simțit foarte invidioasă, gândindu-mă: „Udătorii ar trebui să fie oameni cu calibru, elocvență și personalități extrovertite precum aceste surori.” M-am gândit din nou la mine; de-abia vorbisem de-a lungul întregii adunări și mă simțisem ca o străină. M-am simțit frustrată și m-am întrebat de ce nu puteam să am părtășie la fel de deschis ca alții. Oare era posibil să nu fiu pur și simplu potrivită pentru o datorie care îmi impunea să vorbesc des? Ori de câte ori mergeam la adunări cu frații și surorile care aveau calibru bun și aptitudini de comunicare solide, mă simțeam foarte neliniștită, temându-mă că, dacă voi avea părtășie în mod necorespunzător, lumea mă va trata cu superioritate și, chiar dacă aveam o idee, nu îndrăzneam să o împărtășesc. Eram incapabilă să-mi fac datoria cum trebuie, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, căutând o modalitate de a rezolva această stare și de a-mi face datoria în mod normal.
Într-o zi, mi-am amintit două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, care se potriveau cu starea mea, le-am căutat și le-am citit. Dumnezeu Atotputernic spune: „Există unii oameni care, în copilărie, aveau un aspect obișnuit, nu vorbeau clar și nu erau foarte isteți, făcându-i pe ceilalți din familiile și mediile lor sociale să-i evalueze destul de nefavorabil, spunând lucruri precum: «Acest copil e nătâng, lent și greoi la vorbă. Uită-te la copiii altora, care sunt atât de iscusiți la vorbă, încât pot juca oamenii pe degete. În timp ce puștiul ăsta pur și simplu stă toată ziua îmbufnat. Nu știe ce să spună când se întâlnește cu oameni, nu știe cum să explice sau să se justifice după ce a făcut ceva greșit și nu poate să-i amuze pe oameni. Copilul acesta e un idiot.» Părinții spun asta, rudele și prietenii spun asta, iar profesorii lor spun și ei asta. Acest mediu exercită o anumită presiune invizibilă asupra unor astfel de indivizi. Prin experimentarea acestor medii, ei își formează inconștient un anumit tip de mentalitate. Ce fel de mentalitate? Ei cred că nu arată bine, că nu sunt foarte simpatici și că ceilalți nu sunt niciodată bucuroși să-i vadă. Cred că nu sunt buni la studiu, că sunt lenți și se simt mereu jenați să deschidă gura și să vorbească în fața altora. Sunt prea stânjeniți să spună mulțumesc când oamenii le dau ceva, gândindu-se în sinea lor: «De ce sunt mereu ca un mut? De ce alții vorbesc atât de bine? Sunt pur și simplu prost!» În subconștient, ei cred că sunt lipsiți de valoare, dar tot nu sunt dispuși să recunoască faptul că sunt atât de lipsiți de valoare, că sunt atât de proști. În inimile lor, se întreabă mereu: «Chiar sunt atât de prost? Chiar sunt atât de neplăcut?» Părinților lor nu le place de ei și nici fraților și surorilor lor, profesorilor sau colegilor lor. Iar ocazional, membrii familiei lor, rudele și prietenii lor spun despre ei: «E scund, ochii și nasul lui sunt mici, iar cu un așa aspect, nu va avea succes când va crește.» Deci, când se uită în oglindă, ei văd că ochii lor sunt într-adevăr mici. În această situație, împotrivirea, nemulțumirea, ezitarea și neacceptarea din adâncul inimii lor se transformă treptat în acceptarea și recunoașterea propriilor neajunsuri, deficiențe și probleme. Cu toate că pot accepta această realitate, în adâncul inimii lor se naște o emoție persistentă. Cum se numește această emoție? Inferioritate” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. „La suprafață, inferioritatea este o emoție care se manifestă în oameni; dar, de fapt, cauza ei principală este această societate, omenirea și mediul în care trăiesc oamenii. De asemenea, este provocată de motivele obiective ale oamenilor. E de la sine înțeles că societatea și omenirea provin de la Satana, deoarece toată omenirea se află sub puterea celui rău, profund coruptă de Satana și nimeni nu poate instrui generația următoare în conformitate cu adevărul sau cu învățăturile lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, face asta în conformitate cu lucrurile care vin de la Satana. Așadar, consecința faptului de a instrui generația viitoare și omenirea cu lucrurile Satanei, pe lângă a corupe firile și esența oamenilor, este că face să apară emoții negative în oameni. Dacă emoțiile negative care apar sunt temporare, atunci nu vor avea un efect extraordinar asupra vieții unei persoane. Cu toate acestea, dacă o emoție negativă devine profund înrădăcinată în adâncul inimii și sufletului unei persoane și ajunge să fie blocată acolo în mod permanent, dacă acea persoană este complet incapabilă să o uite sau să scape de ea, atunci îi va afecta negreșit fiecare decizie, modul în care abordează tot felul de oameni, evenimente și lucruri, ceea ce alege atunci când se confruntă cu chestiuni majore de principiu și calea pe care va merge în viața sa – acesta este efectul pe care adevărata societate umană îl are asupra fiecărei persoane. Celălalt aspect îl reprezintă motivele obiective ale oamenilor. Adică, educația și învățăturile pe care ei le primesc pe măsură ce cresc, toate gândurile și ideile, alături de modalitățile de a se comporta pe care le acceptă, precum și diferitele zicale umane, toate vin de la Satana, până în punctul în care oamenii nu au nicio capacitate de a gestiona și înlătura din perspectiva și poziția corecte aceste probleme pe care le întâmpină” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Mi-am dat seama că fusesem constrânsă în timpul adunărilor cu frații și surorile, deoarece aveam sentimente puternice de inferioritate. De când eram copil, familia mea mi-a spus mereu că nu puteam să vorbesc sau să-i mulțumesc pe adulți, că eram timidă și ezitam când vorbeam cu ceilalți și că nu eram precum copiii altora, care se exprimau clar și cu încredere. Influențată de aceste cuvinte, am devenit conștientă că nimănui nu-i plac copiii ca mine, care nu pot vorbi bine, și că doar aceia care se exprimau clar și erau sociabili erau plăcuți de ceilalți. Prin urmare, m-am simțit adesea inferioară și am preferat să mă ascund într-un colț, departe de alți oameni. Acum, că eram în biserică și îmi făceam datoria, eram încă influențată de sentimentele de inferioritate. Când mergeam la adunări cu oamenii cu calibru bun și abilități de comunicare solide, mă simțeam inferioară și mă respingeam singură. Chiar și atunci când înțelegeam anumite probleme, nu îndrăzneam să am părtășie și mă chinuiam să colaborez în mod armonios cu surorile. Faptul că trăiam cu aceste sentimente de inferioritate mi-a afectat realmente abilitatea de a-mi face datoria!
Mai târziu, am citit câteva fragmente din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit o oarecare înțelegere despre consecințele nerezolvării acestor sentimente de inferioritate. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când această emoție se ivește în tine, simți că nu ai încotro să te întorci. Când întâmpini o chestiune care-ți cere să exprimi o părere, cine știe de câte ori vei lua în considerare, în adâncul inimii tale, ceea ce dorești să spui și punctul de vedere pe care dorești să-l exprimi, totuși încă nu te poți convinge să le spui cu voce tare. Când cineva exprimă același punct de vedere pe care-l ai tu, îți permiți să simți o afirmare în inima ta, confirmarea că nu ești mai rău decât alți oameni. Însă, când aceeași situație are loc din nou, tot îți spui: «Nu pot să vorbesc la întâmplare, să fac ceva pripit sau să mă fac de râs. Nu sunt bun, sunt prost, sunt nesăbuit, sunt un idiot. Trebuie să învăț cum să mă ascund și doar să ascult, nu să vorbesc.» Din asta, oare nu putem vedea că, din momentul în care apare sentimentul de inferioritate până când devine adânc înrădăcinat în adâncul inimii unei persoane, ea este privată atunci de liberul arbitru și de drepturile legitime care i-au fost acordate de Dumnezeu? (Ba da.) A fost privată de aceste lucruri” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. „Pentru că se simt inferiori, nu îndrăznesc să meargă în fața oamenilor, nu pot nici măcar să-și asume obligațiile și responsabilitățile pe care se cuvine să și le asume, nici nu pot să-și asume ceea ce sunt efectiv capabili să realizeze în limitele propriilor abilități și calibru și în sfera experienței propriei umanități. Acest sentiment de inferioritate afectează fiecare aspect al umanității lor, le afectează personalitatea și, desigur, le afectează și caracterul. Când sunt în preajma altor oameni, rareori își exprimă propriile puncte de vedere și aproape că nu-i auzi niciodată clarificându-și poziția sau opinia. Când întâmpină o problemă, nu îndrăznesc să vorbească, ci, în schimb, se eschivează și se retrag permanent. Când sunt prezenți puțini oameni, se simt suficient de curajoși să se așeze printre ei, dar, când sunt mulți, caută un colț și se îndreaptă unde lumina este slabă, neîndrăznind să vină printre ceilalți oameni. Ori de câte ori simt că ar dori să spună ceva în mod pozitiv și activ și să-și exprime propriile puncte de vedere și opinii pentru a arăta că ceea ce cred ei este corect, nici măcar nu au curajul să facă asta. Ori de câte ori au astfel de idei, sentimentul lor de inferioritate se revarsă dintr-o dată și îi controlează, îi înăbușă, spunându-le: «Nu zice nimic, nu ești bun. Nu-ți exprima punctele de vedere, păstrează-ți ideile pentru tine. Dacă există în inima ta un lucru pe care vrei cu adevărat să-l spui, doar notează-l pe computer și chibzuiește singur la el. Nu trebuie să lași pe nimeni altcineva să afle despre asta. Dacă ai spune ceva greșit? Ar fi atât de jenant!» Această voce îți tot zice să nu faci asta, să nu faci cealaltă, să nu spui asta, să nu spui cealaltă, determinându-te să-ți înghiți fiecare cuvânt pe care dorești să-l spui. Când vrei să spui un lucru pe care l-ai cântărit mult timp în inima ta, bați în retragere și nu îndrăznești să-l spui căci, altminteri, te simți jenat să-l spui, crezând că nu se cuvine să o faci și, dacă o faci, atunci simți că ai încălcat vreo regulă sau legea. Iar când, într-o zi, chiar îți exprimi în mod activ propria părere, te simți peste măsură de perturbat și neliniștit în adâncul tău. Chiar dacă acest sentiment de mare neliniște se estompează treptat, sentimentul tău de inferioritate înăbușă încet ideile, intențiile și planurile pe care le ai de a-ți dori să vorbești, să-ți exprimi propriile opinii, să fii o persoană normală și să fii pur și simplu la fel ca toți ceilalți. Cei care nu te înțeleg cred că ești o persoană tăcută, liniștită, timidă din caracter, cineva căruia nu-i place să iasă în evidență. Când vorbești în fața multor alți oameni, te simți jenat și roșești la față; ești oarecum introvertit și numai tu, de fapt, știi că te simți inferior. Inima ta e plină de acest sentiment de inferioritate, iar acest sentiment există de mult timp, nu e un sentiment temporar. Mai degrabă, îți controlează strâns gândurile din adâncul sufletului, îți sigilează strâns buzele și, prin urmare, indiferent cât de corect înțelegi lucrurile sau ce puncte de vedere și opinii privitor la oameni, evenimente și lucruri, tu îndrăznești să gândești și să răsucești lucrurile doar în inima ta, fără a îndrăzni vreodată să vorbești cu voce tare. Dacă alți oameni ar putea să aprobe ceea ce spui sau să te corecteze și să te critice, tu nu vei îndrăzni să înfrunți sau să vezi un astfel de rezultat. De ce? Deoarece sentimentul tău de inferioritate este în interiorul tău, spunându-ți: «Să nu faci asta, pur și simplu nu ești la înălțime. Nu ai acest tip de calibru, nu ai acest tip de realitate, nu ar trebui să faci asta, pur și simplu nu e de tine. Să nu faci nimic și să nu gândești nimic acum. Vei fi tu însuți cu adevărat doar trăind în inferioritate. Nu ești calificat să urmărești adevărul sau să-ți deschizi inima, să spui ceea ce dorești și să te conectezi cu ceilalți așa cum fac alți oameni. Și asta pentru că nu ești bun, nu ești la fel de bun ca ei.» Acest sentiment de inferioritate ghidează gândirea oamenilor în mintea lor; îi împiedică să-și îndeplinească obligațiile pe care ar trebui să le realizeze o persoană normală și să trăiască viața umanității normale pe care ar trebui să o trăiască, timp în care, de asemenea, dirijează căile și mijloacele, direcția și scopurile relative la modul în care privesc oamenii și lucrurile, în care se comportă și acționează” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (1)”]. Privind în urmă la perioada de când venisem în casa lui Dumnezeu, am observat că, atunci când îi vedeam pe frați și surori că se întâlnesc și au părtășie în mod deschis, aveam o stare de eliberare. Când îi udam pe nou-veniți, puteam avea părtășie despre înțelegerea mea, iar acest lucru le era de folos. Când mă întâlneam însă cu cei care erau sociabili și aveau calibru bun și abilități de comunicare solide, sentimentele mele de inferioritate ieșeau la suprafață. De pildă, când mergeam la adunări cu Wang Lu și vedeam că are abilități bune de exprimare și părtășie despre adevăr în mod mai clar decât mine, mă simțeam inferioară ei. Chiar și atunci când vedeam că părtășia ei avea neajunsuri și voiam să adaug ceva, nu îmi puteam găsi curajul să vorbesc, temându-mă că, dacă voi vorbi necorespunzător, oamenii vor râde de mine, așa că mă retrăgeam. La fel se întâmpla când mergeam la o adunare cu Li Hua și Wang Lu. Mă simțeam ca o mută și ca o străină de-a lungul întregii adunări și nu îndrăzneam să vorbesc atunci când trebuia să am părtășie. Deși gura mea era o parte a corpului meu, pur și simplu nu mă asculta în momentele decisive. Biserica îmi dăduse șansa să practic udarea nou-veniților, pentru a mă face să colaborez cu surorile, să am părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu și să aduc în discuție stările și dificultățile nou-veniților. Eram însă constrânsă de sentimentele mele de inferioritate și nu puteam să am părtășie despre ce voiam. Nici măcar nu puteam să-mi fac datoria. Nu eram complet inutilă? Dându-mi seama de acest lucru, am înțeles că, dacă voi continua să trăiesc cu aceste sentimente negative, ele îmi vor afecta datoria și asta ar fi o mare pierdere pentru pătrunderea mea în viață. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, mă simt foarte reprimată trăind cu aceste sentimente de inferioritate. Te rog, îndrumă-mă să mă lepăd de aceste sentimente negative și să-mi îndeplinesc rolul!”
Mai târziu, m-am întrebat: „De ce îmi lipsește curajul să am părtășie ori de câte ori sunt în preajma surorilor cu calibru bun?” Într-o zi, i-am vorbit deschis unei surori despre starea mea, iar ea mi-a trimis un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când bătrânii din familie îți spun adesea că «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță», o fac pentru a te determina să dai importanță faptului de a avea o reputație bună, de a trăi o viață mândră și de a nu face lucruri de care să-ți fie rușine. Așadar, această zicală îndrumă oamenii într-un mod pozitiv sau negativ? Te poate conduce la adevăr? Te poate îndruma spre înțelegerea adevărului? (Nu, nu poate.) Puteți spune cu certitudine: «Nu, nu poate!» Gândiți-vă la asta, Dumnezeu spune că oamenii ar trebui să se comporte cu onestitate. Când ai comis o fărădelege sau ai făcut o greșeală, sau un lucru care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și se opune adevărului, trebuie să-ți recunoști greșeala, să te înțelegi pe tine însuți și să te diseci întruna pentru a obține o căință adevărată și, după aceea, să acționezi conform cuvintelor lui Dumnezeu. Așadar, dacă oamenii trebuie să se comporte cu onestitate, este asta în conflict cu zicala «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță»? (Da.) În ce fel? Zicala «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță» e menită să facă oamenii să dea importanță trăirii părții lor luminoase și colorate și realizării mai multor lucruri care îi pun într-o lumină bună – în locul comiterii de lucruri rele sau dezonorante sau expunerii părții lor urâte – și să-i împiedice să trăiască fără mândrie sau demnitate. De dragul reputației, de dragul mândriei și al onoarei, nu poți să critici tot ce ține de tine, cu atât mai puțin să le spui celorlalți despre partea ta întunecată și despre aspectele tale rușinoase, pentru că trebuie să trăiești cu mândrie și demnitate. Pentru a avea demnitate, ai nevoie de o reputație bună, iar pentru a avea o reputație bună trebuie să te prefaci și să te deghizezi. Nu se opune acest lucru unui comportament onest? (Ba da.) Când te comporți ca o persoană onestă, ceea ce faci se opune complet zicalei «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță». Dacă vrei să ai un comportament onest, nu da importanță mândriei; mândria unei persoane nu face doi bani. În fața adevărului, omul ar trebui să se dezvăluie, nu să se prefacă sau să afișeze o imagine falsă. Omul trebuie să-I dezvăluie lui Dumnezeu adevăratele sale gânduri, greșelile pe care le-a făcut, aspectele care încalcă adevărurile-principii și așa mai departe și, de asemenea, să dezvăluie aceste lucruri fraților și surorilor. Nu e vorba de a trăi de dragul reputației, ci de a trăi pentru a te comporta ca o persoană onestă, pentru a urmări adevărul, pentru a fi o adevărată ființă creată, pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu și a fi mântuit. Dar când nu înțelegi acest adevăr și nu înțelegi intențiile lui Dumnezeu, lucrurile care sunt condiționate înlăuntrul tău de familia ta tind să domine. Așadar, atunci când greșești, ascunzi acest lucru și te prefaci, gândindu-te: «Nu pot spune nimic despre asta și nici nu voi permite cuiva care știe ceva despre asta să spună ceva. Dacă vreunul dintre voi spune ceva, nu-l voi lăsa să scape ușor. Reputația mea e pe primul loc. Nu are rost să trăiești decât pentru reputația ta, pentru că este cea mai importantă. Dacă un om își pierde reputația, își pierde toată demnitatea. Așa că nu poți spune lucrurilor pe nume, trebuie să te prefaci, trebuie să acoperi lucrurile, altfel îți vei pierde reputația și demnitatea, iar viața ta va fi lipsită de valoare. Dacă nu te respectă nimeni, atunci ești doar un gunoi lipsit de valoare și ieftin.» Te poți comporta ca o persoană onestă dacă practici în felul acesta? E posibil să fii complet deschis și să te diseci? (Nu, nu este.) Evident, făcând acest lucru, aderi la zicala «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță» pe care familia ta a condiționat-o înlăuntrul tău” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (12)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că fusesem influențată de otrăvuri satanice precum „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță” și „Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară” de când eram copil. Aceste zicale mă făcuseră să acord prea mare importanță orgoliului și mândriei și, din copilărie, evitasem orice mi-ar fi rănit demnitatea. Când mă gândeam la personalitatea mea introvertită și la lipsa mea de elocvență, alergam și mă ascundeam ori de câte ori veneau oaspeți la noi acasă, deoarece îmi era teamă să-mi arăt stângăcia. Acum, când mergeam la adunări cu Wang Lu și vedeam ce bine se exprimă, în vreme ce eu mă poticneam, îmi era teamă că, dacă voi avea părtășie, surorile se vor gândi că mă exprim prost și voi ajunge să mă fac de râs, așa că nu îndrăzneam să vorbesc. Dumnezeu ne cere să fim oameni cinstiți și loiali în îndatoririle noastre, dar îmi lipsea curajul să am părtășie când vedeam probleme, deoarece voiam să-mi protejez mândria. Nici măcar nu îmi îndeplineam îndatoririle pe care le puteam face și am constatat că acordam prea mare importanță mândriei mele. Chinurile pe care Satana mi le prilejuise mă făcuseră să-mi pierd de tot simțul integrității și al demnității. Am hotărât în secret că, ori de câte ori mă voi confrunta din nou cu asemenea situații, voi avea intențiile corecte și nu mă voi preface sau nu mă voi ascunde și că voi căuta să fiu o persoană cinstită și să-mi îndeplinesc îndatoririle!
Mai târziu, am continuat să caut o cale de a-mi rezolva sentimentele de inferioritate. Am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni sunt destul de introvertiți din copilărie; nu le place să vorbească și le este greu să relaționeze cu ceilalți. Chiar și ca adulți, la treizeci sau patruzeci de ani, tot nu pot birui această personalitate: nu sunt experți în oratorie sau nu se pricep la cuvinte și nici nu se pricep să relaționeze cu ceilalți. După ce ajung conducători, întrucât această trăsătură de personalitate le limitează și le împiedică într-o anumită măsură lucrarea, acest lucru le provoacă adesea tulburare și frustrare, făcându-i să se simtă foarte constrânși. Faptul că sunt introvertiți și că nu le place să vorbească sunt manifestări ale umanității normale. Întrucât sunt manifestări ale umanității normale, sunt ele considerate fărădelegi față de Dumnezeu? Nu, nu sunt fărădelegi, iar Dumnezeu le va trata corect. Orice probleme, defecte sau cusururi ai avea, niciuna dintre acestea nu este o problemă în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu Se uită la felul în care cauți adevărul, cum practici adevărul, cum acționezi conform adevărurilor-principii și cum urmezi calea lui Dumnezeu în condițiile inerente ale umanității normale – acestea sunt lucrurile la care Se uită Dumnezeu. Prin urmare, în chestiuni care nu au legătură cu adevărurile-principii, nu te lăsa îngrădit de condițiile de bază, precum calibrul, instinctele, personalitatea, obiceiurile și modurile de viață ale umanității umane. Bineînțeles, nici nu-ți investi energia și timpul încercând să depășești aceste condiții de bază și nici nu încerca să le schimbi. De exemplu, dacă ai o personalitate introvertită și nu îți place să vorbești, nu te pricepi la cuvinte și nu ești expert în relaționarea și interacțiunea cu oamenii, niciunul dintre aceste lucruri nu reprezintă o problemă. Deși extrovertiților le place să vorbească, nu tot ceea ce spun este util sau corespunde adevărului, așa că a fi introvertit nu este o problemă și nu trebuie să încerci să schimbi acest lucru. […] Oricare a fost personalitatea ta inițială, aceasta va rămâne personalitatea ta. Nu încerca să-ți schimbi personalitatea pentru a obține mântuirea; aceasta este o idee falsă – orice personalitate ai avea, este o realitate obiectivă pe care nu o poți schimba. Din motive obiective, rezultatul pe care Dumnezeu vrea să-l obțină în lucrarea Lui nu are nicio legătură cu personalitatea ta. Mântuirea ta nu are nici ea legătură cu personalitatea pe care o ai. În plus, dacă ești sau nu o persoană care practică adevărul și are adevărul-realitate nu are nicio legătură cu personalitatea ta. Prin urmare, nu încerca să-ți schimbi personalitatea pentru că îndeplinești anumite îndatoriri sau slujești drept supraveghetor al unui anumit aspect al lucrării – aceasta este o idee eronată. Atunci, ce ar trebui să faci? Indiferent care sunt personalitatea sau condițiile tale înnăscute, ar trebui să respecți adevărurile-principii și să le practici. În cele din urmă, Dumnezeu nu evaluează dacă Îi urmezi calea sau dacă poți obține mântuirea, pe baza personalității tale sau a calibrului, aptitudinilor, abilităților, darurilor sau talentelor inerente pe care le ai și, bineînțeles, nu Se uită nici la cât de mult ți-ai înfrânat instinctele și nevoile trupești. În schimb, Dumnezeu Se uită dacă, în timp ce Îl urmezi și îți faci îndatoririle, Îi practici și-I experimentezi cuvintele, dacă ai disponibilitatea și hotărârea de a urmări adevărul și, în final, dacă ai reușit să practici adevărul și să urmezi calea lui Dumnezeu. Acestea sunt lucrurile la care Se uită Dumnezeu. Înțelegi asta? (Da, înțeleg.)” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că a fi introvertit e o condiție înnăscută a oamenilor și că, în ochii lui Dumnezeu, nu e o problemă. Lucrarea lui Dumnezeu e să schimbe firile corupte ale oamenilor, nu să le afecteze calibrul sau personalitățile. Oamenii ar trebui să practice adevărul și să-și facă îndatoririle cât mai bine cu putință, bazându-se pe condițiile lor înnăscute, și, când se confruntă cu intenții improprii, ar trebui să se răzvrătească împotriva lor și să practice conform cuvintelor lui Dumnezeu. Acesta e genul de persoană pe care Dumnezeu o iubește. Am mai înțeles că îndatoririle mele ar trebui realizate înaintea lui Dumnezeu și că, atunci când mi le fac, nu ar trebui să mă îngrijorez în mod constant în privința a ceea ce gândesc ceilalți. Dobândirea aprobării lui Dumnezeu e cel mai important lucru. Deși sunt introvertită și nu mă pricep să vorbesc, tot aș putea ajuta la rezolvarea unora dintre stările și problemele nou-veniților și când am avut părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu, nou-veniții au fost capabili să înțeleagă și să obțină niște beneficii. Defectele personalității mele nu m-au împiedicat să-mi fac bine îndatoririle. În plus, credeam în Dumnezeu de puțină vreme, așa că era normal să am neajunsuri în îndatoririle mele. Trebuia să abordez asta în mod corect, să am părtășie atât cât înțeleg, să nu mă prefac sau să mă ascund și să învăț de la surorile mele partenere să mă revanșez pentru neajunsurile mele. În acest fel, pot nu numai să-mi fac îndatoririle, ci și să-mi compensez lipsurile. Recunoscând aceste lucruri, am simțit că tensiunea mi s-a atenuat și am devenit dispusă să-mi schimb starea incorectă și să lucrez în mod armonios cu surorile mele partenere, pentru a ne îndeplini îndatoririle cu inima și mintea aliniate.
După puțin timp, am fost aleasă conducătoare de biserică și am colaborat cu sora Li Hui. Li Hui fusese predicatoare și avea calibru bun și capacități de lucru. Prima dată când m-am întâlnit cu ea, o soră era într-o stare proastă și Li Hui avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu cu ea, dar sora nu înțelegea prea bine. M-am gândit că tocmai trecusem printr-o stare asemănătoare, așa că am vrut să adaug ceva. Dar, imediat ce am deschis gura să vorbesc, inima mi-a bătut tare și m-am tot gândit cum să formulez ce voiam să zic. M-am îngrijorat despre ce va crede Li Hui despre mine dacă nu aveam bine părtășie și mi-am spus: „Lasă, doar îi voi asculta părtășia. Dacă părtășia ei nu poate să-i rezolve surorii problemele, cum ar putea să fie mai bună a mea?” Gândind astfel, nu am simțit nicio povară și chiar am început să mă simt un pic somnoroasă. Mi-am dat seama că starea mea era greșită, că a ajuta la rezolvarea stării surorii era și datoria mea și că ar trebui să-mi dau silința să am părtășie despre ce am înțeles. Așa că m-am rugat rapid lui Dumnezeu: „Dumnezeule, mi-a fost teamă că, dacă nu voi avea bine părtășie, sora mă va trata cu superioritate și am sfârșit prin a fi din nou o adeptă. Dumnezeule, nu vreau să continui în acest fel. Te rog, dă-mi credința și curajul de care am nevoie ca să mă răzvrătesc împotriva trupului și să practic adevărul!” După ce m-am rugat, m-am simțit mai calmă și m-am gândit: „Sunt doar o nou-venită, așa că părtășia mea va avea cu siguranță neajunsuri, însă, chiar dacă sora va râde de mine, tot voi avea părtășie înaintea lui Dumnezeu despre ce am înțeles.” În sfârșit, am prins curaj să vorbesc în părtășie. Spre surprinderea mea, de-a lungul părtășiei, sora a fost capabilă să-și recunoască problemele și am simțit o ușurare imensă și o stare de ușurință și de bucurie pe care nu le puteam exprima în cuvinte. I-am mulțumit sincer lui Dumnezeu că m-a îndrumat să fac acest pas. Mai târziu, când am mers la adunări cu surorile care vorbeau bine, nu m-am mai simțit constrânsă de grijile despre mândria mea așa cum o făceam în trecut și am avut părtășie atât cât am înțeles. E așa de bine să practic în acest fel! Slavă lui Dumnezeu!
