96. Bâlbâiala nu-mi mai dă bătăi de cap
Tatăl meu obișnuia să se bâlbâie, iar eu am avut aceeași problemă de la o vârstă fragedă. Când nu făceam cunoștință cu o persoană nouă, era bine, dar ori de câte ori întâlneam pe cineva nou, deveneam agitată și mă bâlbâiam când vorbeam. Fratele meu și sora mea îmi spuneau: „Uite cum vorbești, nu poți vorbi mai lent?” Criticile lor mă supărau cu adevărat. Nici măcar propriului meu frate și propriei mele surori nu le plăcea de mine și mă priveau cu superioritate. Mă simțeam profund inferioară și plângeam adesea de mâhnire. În clasele primare, când învățătoarea mă alegea să răspund la o întrebare, deveneam foarte agitată și, în timp ce vorbeam, începeam dintr-o dată să mă bâlbâi, fără să mai pot articula cuvintele, iar colegii mei de clasă izbucneau cu toții în râs. Era atât de umilitor! După aceea, nu am mai ridicat mâna să răspund când învățătoarea ne cerea să facem asta, deoarece îmi era teamă să nu fiu luată în râs de colegii de clasă. Aceste episoade din acei ani au aruncat o umbră asupra inimii mele tinere. M-am simțit în permanență nelalocul meu și profund inferioară. Eram și foarte nedumerită, întrebându-mă: „De ce nu pot să vorbesc la fel de fluent ca alții? De ce mă bâlbâi?” După ce m-am căsătorit, soțul meu mă tachina pentru bâlbâiala mea, spunând: „Ești adult în toată firea, dar nici măcar nu poți vorbi cum trebuie. Dacă ai fi fost o vacă, te-aș fi scos la vânzare cu mult timp în urmă.” Ori de câte ori vorbeam cu copiii mei, uneori mă bâlbâiam când eram neliniștită, iar ei râdeau de mine. „Uite, mama iar se bâlbâie. Nu poți vorbi mai lent?” Copiii și soțul îmi spuneau adesea astfel de lucruri. Mă simțeam o nevolnică inutilă în viață, iar stima mea de sine era ca și inexistentă. După aceea, am evitat să vorbesc prea mult și nu îndrăzneam să vorbesc în fața necunoscuților, deoarece, așa, nimeni nu avea să știe că eram bâlbâită și nu avea să râdă de mine.
În 2003, am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Știam că eram bâlbâită, prin urmare, când participam la adunări cu frații și cu surorile, rareori aveam părtășie. Frații și surorile mă încurajau să am mai multă părtășie și să mă deschid, pur și simplu, spunând că era singura modalitate de a crește în viață. Mai spuneau și următorul lucru: „Toată lumea are defecte, nu-l lăsa pe al tău să te constrângă.” Când am văzut că nu mă disprețuiau, dimpotrivă, mă încurajau și mă ajutau, am fost foarte emoționată și am simțit că este cu adevărat minunat să crezi în Dumnezeu. Nu mai trăisem niciodată un asemenea sentiment până atunci și, din acel moment, nu m-am mai simțit atât de constrânsă.
Mai târziu, am fost aleasă conducătoare de biserică. Într-o zi, conducătorii superiori au rânduit să-mi fac datoria la Biserica Chengdong. M-am gândit în sinea mea: „Dacă mă duc la Biserica Chengdong și frații și surorile află că mă bâlbâi, ce vor crede despre mine? Vor râde de mine? Ar fi atât de stânjenitor! Nu vreau să merg.” Conducătorii superiori au înțeles la ce mă gândeam și au avut părtășie cu mine, spunând că era o ocazie să mă instruiesc. Folosindu-mi rațiunea, am fost de acord să preiau funcția. La Biserica Chengdong, când am participat la adunare cu conducătorii și cu diaconii, m-am simțit oarecum agitată, deoarece era vorba de persoane necunoscute, și mi-a fost teamă că mă vor privi cu superioritate dacă aș fi continuat să mă bâlbâi, așa că speram ca adunarea să se încheie curând. Dar cu cât deveneam mai agitată, cu atât mă bâlbâiam mai tare și m-am simțit foarte stânjenită. Privind în jur, am văzut că unii frați și unele surori țineau capul în jos, în timp ce alții păstrau tăcerea. M-am simțit atât de supărată. M-am gândit în sinea mea: „Sigur se întreabă: «De unde o mai fi apărut și bâlbâita asta?» Dacă nu am părtășie, o să spună că îmi lipsesc adevărurile-realități, dar, dacă continui, o să mă tot bâlbâi.” Nu am avut de ales decât să mă chinui și să am părtășie în continuare. M-am bâlbâit mult la acea adunare și de-abia am reușit să ajung la finalul ei. Inițial, plănuisem să-i întreb despre stările lor, dar apoi m-am gândit: „Dacă au probleme sau dificultăți? Va trebui să am părtășie cu ei pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Dacă mă bâlbâi din nou, cu siguranță vor râde de mine. Las-o baltă, mai bine nu întreb.” Consecința a fost că nu s-a obținut nimic în urma acelei adunări și că lucrarea care trebuia să fie implementată nu a fost nici ea realizată cum trebuie, apărând întârzieri. Pe drum spre casă, am simțit o senzație intensă de durere sufletească și m-am plâns în sinea mea: „De ce mă bâlbâi? De ce nu se bâlbâie și alții?” M-am simțit atât de inferioară, gândindu-mă că eram cu o treaptă mai jos decât toți ceilalți. După aceea, ori de câte ori participam la adunări cu conducătorii și cu diaconii, mă simțeam constrânsă. Îmi era teamă că mă voi bâlbâi din nou și că lumea va râde de mine sau că mă va privi cu superioritate, așa că am încercat să am părtășie cât mai puțin posibil. Făceam doar câteva remarci generale despre lucrarea care trebuia să fie implementată și, prin urmare, lucrarea nu dădea rezultate bune. Știam că faptul că eram în permanență constrânsă de bâlbâiala mea afecta lucrarea, așa că mă rugam adesea lui Dumnezeu, vorbindu-I despre starea mea și dorindu-mi ca Dumnezeu să mă călăuzească pentru a nu fi constrânsă de ea. Uneori, când începeam din nou să mă bâlbâi în timp ce vorbeam, îmi acopeream gura cu mâna, pentru ca oamenii să nu vadă că îmi tremurau buzele din cauza bâlbâitului. În timpul adunărilor, întotdeauna îi puneam pe alți frați și pe alte surori să citească cu voce tare cuvintele lui Dumnezeu, iar când efectiv nu aveam cum să evit asta, citeam doar secțiuni scurte. În acest fel, mai puțini oameni aveau să știe că mă bâlbâi. Să trăiesc astfel era însă foarte dureros. Mă simțeam sufocată și epuizată. În plus, afecta și performanța îndeplinirii datoriei mele.
Odată, mi-am deschis sufletul în fața unei surori: „Mă bâlbâi când vorbesc și îmi este teamă că voi toți o să mă desconsiderați, așa că nu am curajul să am părtășie.” Sora a spus: „Eu nici măcar n-am observat că te bâlbâi când vorbești. Uneori, când te aud oprindu-te la jumătatea propoziției, cred doar că ești prea constrânsă ca să continui.” Sora m-a și încurajat, spunând: „Nimeni nu e perfect. Ai auzit vreodată de vreo persoană fără defecte? Cuvintele lui Dumnezeu ne spun că toată lumea are defecte și neajunsuri. Nu te lăsa constrânsă de asta, doar urmărește cu seriozitate adevărul. Bâlbâitul tău este provocat de anxietate, dar nu trebuie să-ți faci griji din cauza asta. Pur și simplu, concentrează-te asupra datoriei tale și, treptat, nu o să mai fii constrânsă de bâlbâitul tău.” M-am simțit oarecum ușurată auzind-o pe sora mea spunând asta. Mai târziu, am urmărit un videoclip cu o mărturie bazată pe experiență care mi-a înseninat inima și m-a încurajat foarte mult. Mai ales un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu citat în videoclip se adresa în mod direct stării mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Există unele probleme care nu pot fi rezolvate de oameni. De exemplu, s-ar putea să fii predispus la a deveni emotiv când vorbești cu ceilalți; când te confrunți cu situații, s-ar putea să ai propriile idei și puncte de vedere, dar să nu le poți articula clar. Ești emoționat mai ales când sunt prezenți mulți oameni; vorbești incoerent și îți tremură gura. Unii oameni chiar se bâlbâie; în cazul altora, dacă sunt prezenți membri ai sexului opus, sunt și mai puțin inteligibili, pur și simplu neștiind ce să spună sau să facă. Este ușor de depășit acest lucru? (Nu.) Cel puțin pe termen scurt, nu-ți este ușor să depășești acest cusur, pentru că face parte din condițiile tale înnăscute. Dacă, după mai multe luni de practicare, continui să ai emoții, acestea se vor transforma în presiune, lucru care te va afecta negativ, făcându-te să-ți fie frică să vorbești, să întâlnești oameni, să participi la adunări sau să ții predici, iar aceste temeri te vor zdrobi. […] Prin urmare, dacă poți depăși acest defect, acest cusur, pe termen scurt, atunci fă-o! Dacă este greu de depășit, atunci nu-ți bate capul cu el, nu lupta împotriva lui și nu ieși din zona ta de confort. Desigur, dacă nu îl poți depăși, nu ar trebui să te simți negativ. Chiar dacă nu îl poți depăși niciodată în viața ta, Dumnezeu nu te va condamna, pentru că asta nu este firea ta coruptă. Tracul, emoțiile și frica ta – aceste manifestări nu-ți reflectă firea coruptă; fie că sunt înnăscute sau provocate de mediu mai târziu în viață, cel mult reprezintă un defect, un cusur al umanității tale. Dacă nu îl poți schimba pe termen lung sau chiar toată viața ta, nu te gândi la el, nu-l lăsa să te constrângă și nici nu deveni negativ din cauza lui, pentru că aceasta nu este firea ta coruptă; nu are rost să încerci să-l schimbi sau să lupți împotriva lui. Dacă nu-l poți schimba, atunci acceptă-l, lasă-l să existe și tratează-l corect, pentru că poți coexista cu acest defect, acest cusur – faptul că îl ai nu te împiedică să-L urmezi pe Dumnezeu și să-ți faci îndatoririle. Atât timp cât poți să accepți adevărul și să-ți faci îndatoririle cât poți de bine, tot poți fi mântuit; nu te împiedică să accepți adevărul și nu-ți afectează atingerea mântuirii. Prin urmare, nu ar trebui să fii constrâns adesea de un anumit defect sau cusur din umanitatea ta și nici nu ar trebui să devii adesea negativ sau descurajat sau chiar să renunți la datoria ta și la urmărirea adevărului, ratând ocazia de a fi mântuit, din același motiv. Nu merită sub nicio formă; asta ar face o persoană nesăbuită și ignorantă” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Reflectând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, am ajuns să înțeleg că bâlbâitul este un defect și o imperfecțiune umană, că nu este o fire coruptă și că nu afectează negativ urmărirea adevărului de către o persoană sau mântuirea acesteia. Nu-mi puteam permite să fiu în permanență constrânsă sau negativă din cauza unei singure imperfecțiuni sau chiar să renunț la urmărirea adevărului, altfel, aveam să ratez șansa de a fi mântuită, iar acesta ar fi fost un comportament ignorant și prostesc. Am reflectat asupra faptului că, atât de mulți ani, din cauza bâlbâitului meu, chiar și atunci când știusem că ar trebui să mă deschid și să am părtășie pentru a dobândi luminarea și călăuzirea lui Dumnezeu în timpul adunărilor, mi-a fost teamă că frații mei și surorile mele aveau să îmi observe bâlbâitul, așa că nu am îndrăznit să am părtășie. După ce m-am dus la Biserica Chengdong, m-am simțit și mai constrânsă de bâlbâitul meu, și cu cât îmi era mai teamă că alții aveau să observe, cu atât mai neliniștită deveneam și cu atât mai tare mă bâlbâiam. În consecință, nu mă puteam bucura deloc de adunări. Nu am cercetat și nu am rezolvat problemele și dificultățile conducătorilor și diaconilor, iar adunările erau încheiate în pripă, fără ca lucrarea să fie implementată cum trebuie. Eram adesea constrânsă de bâlbâitul meu și nu aveam curajul să mă deschid și să am părtășie în timpul adunărilor. Acest lucru nu numai că a cauzat pierderi intrării mele în viață, dar nu le-a adus niciun beneficiu fraților mei și surorilor mele. A și întârziat lucrarea bisericii. Am înțeles cât de nesăbuită și de ignorantă fusesem. Dumnezeu spune: „Dacă nu îl poți schimba pe termen lung sau chiar toată viața ta, nu te gândi la el, nu-l lăsa să te constrângă și nici nu deveni negativ din cauza lui, pentru că aceasta nu este firea ta coruptă; nu are rost să încerci să-l schimbi sau să lupți împotriva lui. Dacă nu-l poți schimba, atunci acceptă-l, lasă-l să existe și tratează-l corect, pentru că poți coexista cu acest defect, acest cusur – faptul că îl ai nu te împiedică să-L urmezi pe Dumnezeu și să-ți faci îndatoririle. Atât timp cât poți să accepți adevărul și să-ți faci îndatoririle cât poți de bine, tot poți fi mântuit; nu te împiedică să accepți adevărul și nu-ți afectează atingerea mântuirii.” După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a încălzit și s-a umplut de încurajare. M-am gândit cum, încă din copilărie, fusesem privită cu superioritate și cu dispreț din cauza faptului că mă bâlbâiam. Mă lăsasem adesea copleșită de sentimente de inferioritate, gândindu-mă că nu eram la fel de bună ca alții. Dar Dumnezeu nu m-a alungat și chiar m-a încurajat să urmăresc cu seriozitate adevărul și mântuirea. Am simțit că Dumnezeu iubește cu adevărat oamenii, iar greutatea care îmi apăsa inima a dispărut, în sfârșit. De vreme ce Dumnezeu nu disprețuiește defectul meu, trebuia să-l înfrunt în modul corect și chiar dacă acest defect al meu nu s-ar schimba niciodată cât timp trăiesc, nu ar trebui să fiu constrânsă de el. În schimb, trebuia să mă concentrez să urmăresc adevărul și să-mi fac bine datoria. Dându-mi seama de aceste lucruri, am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „O, Dumnezeule, acum Îți înțeleg intenția. Sunt dispusă să-mi înfrunt defectul și imperfecțiunea în modul corect și să nu mă mai plâng. Mă voi supune și-mi voi face datoria cum se cuvine.”
După ce m-am rugat, am continuat să cuget: „De ce sunt întotdeauna constrânsă de bâlbâitul meu? Ce fel de fire coruptă provoacă asta?” Apoi am căutat cuvinte ale lui Dumnezeu pe care să le citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „În loc să caute adevărul, cei mai mulți oameni au propriile planuri meschine. Interesele lor, renumele și locul sau statutul pe care îl au în mintea altora sunt de mare importanță pentru ei. Acestea sunt singurele lucruri pe care le prețuiesc. Se agață de aceste lucruri cu o prinsoare de fier și le consideră drept viață a lor. Și modul în care sunt priviți sau tratați de Dumnezeu are o importanță secundară; pentru moment, ei ignoră asta; pentru moment, se gândesc doar dacă sunt șefii grupului, dacă alți oameni îi admiră și dacă vorbele lor au greutate. Prima lor grijă este să ocupe acea poziție. Când sunt într-un grup, aproape toți oamenii caută acest tip de statut, astfel de oportunități. Când sunt foarte talentați, bineînțeles că vor să fie cei mai buni; dacă au abilități medii, tot își vor dori să aibă o poziție mai înaltă în grup; iar dacă au o poziție joasă în grup, având un calibru și abilități medii, vor dori și ei să fie respectați de ceilalți, nu vor vrea ca alții să-i privească disprețuitor. Renumele și demnitatea acestor oameni sunt lucrurile care-i fac să stabilească o limită: sunt nevoiți să se țină de aceste lucruri. S-ar putea să fie lipsiți de integritate și să nu fie nici aprobați, nici acceptați de Dumnezeu, dar în niciun caz nu pot pierde respectul, statutul sau stima pentru care au muncit din greu printre ceilalți – asta reprezintă firea Satanei. Dar oamenii nu sunt conștienți de acest lucru. Convingerea lor este că trebuie să se agațe de această fărâmă de renume până la capăt. Nu sunt conștienți că numai atunci când aceste lucruri zadarnice și superficiale vor fi pe deplin abandonate și lăsate deoparte vor deveni persoane adevărate. Dacă o persoană păzește ca pe viața sa aceste lucruri care ar trebui înlăturate, viața ei este pierdută. Ei nu știu ce este în joc. […] Și ce dacă ești filmat? Și ce dacă oamenii au o părere foarte bună despre tine? Și ce dacă te idolatrizează? Demonstrează ceva din toate acestea că ai adevărul-realitate? Nimic din toate acestea nu are vreo valoare. Când poți depăși aceste lucruri – când devii indiferent față de ele și nu mai simți că sunt importante, când renumele, vanitatea, statutul și admirația oamenilor nu-ți mai controlează gândurile și comportamentul, cu atât mai puțin modul în care îți îndeplinești datoria, atunci îndeplinirea datoriei tale va deveni din ce în ce mai eficientă și din ce în ce mai pură” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, indiferent cât de grozave sunt abilitățile sau calibrul cuiva, toată lumea vrea să fie admirată de alții. Privind în urmă, mă bâlbâisem încă din copilărie și chiar și fratele meu și sora mea mă respinseseră și mă priviseră cu superioritate. Iar la școală, eram ridiculizată de colegii de clasă, așa că m-am simțit cu adevărat inferioară. După ce m-am căsătorit, chiar și soțul și copiii mei își băteau joc de mine, rănindu-mi stima de sine și mai mult. Chiar am plâns de mâhnire. Eram atât de preocupată de mândria mea! M-am gândit cum, încă din copilărie, fusesem influențată de otrăvuri satanice precum „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță” și „Un om își lasă numele în urmă oriunde stă, așa cum gâsca scoate țipete oriunde zboară”. Acordam o atenție deosebită mândriei mele. Din cauza bâlbâitului meu, îmi era teamă că lumea avea să râdă de mine și să mă privească de sus și, prin urmare, mă lăsam adesea copleșită de sentimente de negativitate și de durere de care nu puteam scăpa. La adunări, nu puteam avea părtășie despre ceea ce ar fi trebuit și nu puteam face lucrarea pe care ar fi trebuit să o fac cum se cuvine. Dar casa lui Dumnezeu nu m-a disprețuit și nu m-a tratat în funcție de defectul meu. În schimb, mi-au fost încredințate îndatoriri de conducere și am fost încurajată să urmăresc adevărul și mântuirea într-un mod adecvat. Nu era asta dragostea lui Dumnezeu? Cu toate acestea, obsesia mea excesivă față de mândria mea mă împiedica să-mi fac îndatoririle pe care ar fi trebuit să le fac. Nu era asta răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? În realitate, chiar dacă alții mă admirau, era lipsit de valoare fără aprobarea lui Dumnezeu. Urmărirea reputației și a statutului nu ar putea să-mi schimbe niciodată viața-fire, în schimb, mi-ar spori negativitatea și, într-un final, aș fi respinsă, disprețuită și eliminată de Dumnezeu pentru că nu mi-am făcut bine îndatoririle. Înțelegând asta, m-am simțit deopotrivă înfricoșată și vinovată. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că a mă lăsa copleșită de mândrie și de statut ar putea avea consecințe așa de grave. Din acel moment, am vrut să renunț la mândrie și la statut, să-mi tratez corect bâlbâitul și să am părtășie cu frații mei și cu surorile mele într-un mod normal.
Într-o zi, discutam despre o sarcină cu partenera mea și m-am simțit din nou agitată. M-am temut de ce avea să creadă despre mine dacă începeam să mă bâlbâi. Anterior, îmi atrăsese atenția că mă opream din vorbit la mijlocul propoziției, dar, de vreme ce nu lucram împreună de prea mult timp, nu știa despre bâlbâitul meu. M-am întrebat: „Dacă iar las propozițiile neterminate, mă va respinge?” În timp ce vorbeam, m-am împotmolit dintr-o dată și nu am mai putut scoate niciun cuvânt. Sora a spus: „De ce te tot oprești la jumătatea propoziției? Nu te poți exprima clar?” M-am gândit în sinea mea: „Acum o să mă respingă?” M-am simțit oarecum constrânsă. În acel moment, mi-am dat seama că gândirea mea era greșită și m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, mi-e frică să nu mă desconsidere sora mea din cauza bâlbâitului meu. Nu mai vreau să fiu constrânsă de asta. Te rog, călăuzește-mă să-mi tratez corect defectul!” După ce m-am rugat, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl mai citisem, așa că l-am citit din nou. Dumnezeu Atotputernic spune: „Atât timp cât poți urmări adevărul și îți poți face datoria din toată inima, cu toată puterea și toată mintea, conform principiilor, iar inima ta este sinceră și tu nu ești superficial față de Dumnezeu, atunci ai speranța de a fi mântuit. Dacă cineva spune: «Privește cât de inutil și de timid ești! Ai atâtea emoții doar pentru că spui câteva cuvinte și ți se înroșește toată fața», atunci ar trebui să spui: «Am un calibru slab și nu mă pricep să vorbesc. Dacă mă încurajați, voi avea curajul de a exersa vorbitul.» Nu crede că nu ești bun de nimic sau că ești o rușine. Întrucât știi că umanitatea ta are aceste defecte și probleme, ar trebui să le înfrunți și să le accepți. Nu te lăsa afectat în niciun fel din cauza lor. Cât despre momentul în care aceste defecte și neajunsuri se vor schimba, nu-ți face griji în privința asta. Axează-te doar pe a trăi și a-ți face datoria normal în acest fel. Trebuie doar să-ți amintești: aceste defecte și neajunsuri ale umanității nu sunt lucruri negative sau firi corupte și, atâta vreme cât nu sunt firi corupte, nu-ți vor afecta îndeplinirea datoriei sau urmărirea adevărului și, cu atât mai puțin, dobândirea mântuirii de către tine; desigur, și mai important este că nu vor afecta modul în care te privește Dumnezeu. Nu te liniștește acest lucru?” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (3)”]. Am fost realmente impresionată și inspirată când am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, mai ales când El spune: „Trebuie doar să-ți amintești: aceste defecte și neajunsuri ale umanității nu sunt lucruri negative sau firi corupte și, atâta vreme cât nu sunt firi corupte, nu-ți vor afecta îndeplinirea datoriei sau urmărirea adevărului și, cu atât mai puțin, dobândirea mântuirii de către tine; desigur, și mai important este că nu vor afecta modul în care te privește Dumnezeu. Nu te liniștește acest lucru?” Defectul meu și imperfecțiunea mea nu sunt un lucru negativ, nici o fire coruptă și, atât timp cât urmăresc cu sârguință adevărul și îmi fac îndatoririle conform principiilor, Dumnezeu mă va călăuzi. Nu ar mai trebui să fiu constrânsă de bâlbâitul meu. Indiferent ce ar putea crede frații și surorile, trebuia să-mi deschid sufletul și să vorbesc despre defectul meu și nu ar trebui să-mi fie rușine, cu atât mai puțin să fiu constrânsă. Trebuia să-l înfrunt în modul corect. Prin urmare, i-am spus surorii: „Sunt bâlbâită încă de când eram copil. Voi face tot ce pot ca să vorbesc mai lent în viitor și să închei propozițiile, pentru ca alții să mă poată înțelege.” După ce am spus asta, nu m-am mai simțit constrânsă.
Ulterior, când citeam cu voce tare cuvintele lui Dumnezeu în timpul adunărilor și mă împotmoleam, citeam lent. Uneori, când deveneam agitată și începeam să mă bâlbâî, făceam pauză pentru o clipă, îmi ajustam mentalitatea și apoi continuam să vorbesc. Asta m-a ajutat puțin. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care m-au călăuzit să înțeleg în modul corect acest defect al meu. Nu mai sunt constrânsă de el și mă simt, în sfârșit, eliberată. Slavă lui Dumnezeu!
