100. Decizii într-un moment de criză
În octombrie 2020, făceam îndatoriri de predicatoare. La scurt timp după aceea, conducătorii m-au rugat să preiau o biserică. În ziua primei adunări la care urma să particip, o soră m-a văzut pe stradă și mi-a spus să plec de urgență, zicând că niște surori fuseseră arestate. Atunci nu a specificat cine erau cele arestate. A doua zi, m-am dus la o biserică din apropiere ca să rânduiesc niște lucrări și o altă soră mă aștepta pe stradă. Când m-a văzut, mi-a spus plină de neliniște: „Acum au fost arestați cinci conducători și doi supraveghetori din echipa video, iar poliția are fotografia ta. Să nu mergi pe la casele fraților și surorilor, du-te și ascunde-te repede!” Eram foarte agitată în acel moment și, când sora m-a zorit să plec, eram atât de neliniștită, încât pur și simplu nu mai știam încotro s-o apuc. Apoi m-am gândit: „Dacă plec, ce se va întâmpla cu lucrarea bisericii? Dar dacă nu mă ascund? Cinci dintre frații și surorile care au fost arestați știu unde locuiesc. Ce se va întâmpla dacă nu vor putea îndura tortura și mă vor vinde? Dacă poliția află că sunt conducătoare, sigur nu mă va lăsa să scap ușor. Dacă sunt arestată, cine știe cum mă vor tortura!” M-am gândit și la cum frații și surorile care fuseseră arestați erau supuși la diverse forme de tortură, cum ar fi atârnarea în lanțuri de fier, legarea de scaunele de tortură și aplicarea de electroșocuri. Am fost mereu slabă și bolnăvicioasă, încă din copilărie, cum ar fi putut trupul meu să îndure așa ceva? Dacă aș rămâne infirmă, nu aș mai fi în stare să trăiesc o viață normală. La gândul acesta, am simțit un fior rece în inimă și am rugat-o în grabă pe fiica mea să vină să mă ia.
Inima a început să mi se liniștească încet abia după ce m-a luat fiica mea și conduceam pe autostradă. Doar atunci am conștientizat că, de vreme ce mai mulți conducători fuseseră arestați, nu mai era nimeni care să gestioneze urmările. Înainte, conducătorii avuseseră părtășie cu mine că, atunci când membrii bisericii sunt arestați, primul lucru de făcut este să protejez cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu și pe frații și surorile mele. Dacă eu plecam, ce avea să se întâmple cu viața bisericii? Cine avea să răspundă de transferarea cărților bisericii? Dacă nimeni nu se ocupa de aceste sarcini, biserica avea să sufere o mare pierdere! Când m-am gândit la asta, am simțit o durere sfâșietoare în inimă și mi-am dat seama că era prea egoist din partea mea să mă ascund acasă la fiica mea. Odată ajunsă la ea, am vrut să mă întorc, dar fiica mea nu m-a lăsat. Atunci m-am gândit: „Dacă mă întorc, s-ar putea să fiu arestată. În plus, surorile mele au fost cele care au insistat să plec, ca să nu mă aresteze poliția. Dacă ar fi să mă întorc și să fiu arestată, le-aș pricinui necazuri fraților și surorilor mele.” Gândindu-mă astfel la situație, m-am simțit un pic mai bine. Cu toate acestea, după aceea m-am simțit în continuare vinovată și nu am putut nici să mănânc, nici să dorm. „Nu știu care mai e situația în biserică. Oare au fost arestați și mai mulți oameni? Gestionează cineva urmările? Dacă poliția a confiscat cărțile bisericii, responsabilitatea mea în această privință ar fi de netăgăduit!” La gândul acesta, am simțit de parcă un cuțit mi se înfipsese în inimă și m-am urât pentru că eram atât de timorată. Credeam în Dumnezeu de atâția ani, iar casa lui Dumnezeu mă cultiva să fiu conducătoare, dar acum, când acest mediu periculos se abătuse asupra mea, nu eram în stare să protejez interesele bisericii. Chiar Îi eram datoare lui Dumnezeu!
În timpul devoționalelor mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriștii sunt extrem de egoiști și josnici. Nu au credință adevărată în Dumnezeu, cu atât mai puțin loialitate față de El; când întâmpină o problemă, se protejează și se apără doar pe ei înșiși. Pentru ei, nimic nu este mai important decât propria siguranță. Atât timp cât pot să trăiască și nu vor fi arestați, nu le pasă cât rău este făcut lucrării bisericii. Acești oameni sunt extrem de egoiști, nu se gândesc deloc la frați și la surori sau la lucrarea bisericii, se gândesc doar la propria siguranță. Sunt antihriști. Așadar, când astfel de lucruri li se întâmplă celor care sunt loiali lui Dumnezeu și au credință adevărată în El, cum le gestionează? Care este diferența între ceea ce fac ei și ceea ce fac antihriștii? (Când astfel de lucruri li se întâmplă celor care Îi sunt loiali lui Dumnezeu, ei se vor gândi la o modalitate de a păzi interesele casei lui Dumnezeu, de a împiedica pierderile aduse jertfelor lui Dumnezeu și vor face rânduielile necesare pentru conducători și lucrători, precum și pentru frați și surori, pentru a reduce la minimum pierderile. Între timp, antihriștii se asigură că ei sunt mai întâi protejați. Nu sunt preocupați de lucrarea bisericii sau de siguranța aleșilor lui Dumnezeu, iar atunci când biserica se confruntă cu arestări, asta rezultă într-o pierdere pentru lucrarea bisericii.) Antihriștii abandonează lucrarea bisericii și jertfele lui Dumnezeu și nu rânduiesc ca oamenii să se ocupe de consecințe. E ca și cum i-ar permite marelui balaur roșu să confiște jertfele lui Dumnezeu și să-i captureze pe aleșii Lui. Nu este aceasta o trădare ascunsă a jertfelor lui Dumnezeu și a aleșilor Lui? Când aceia care sunt loiali lui Dumnezeu știu clar că un mediu este periculos, ei tot înfruntă riscul de a face lucrarea de gestionare a consecințelor și reduc la minimum pierderile casei lui Dumnezeu, înainte de a se retrage ei înșiși. Ei nu dau prioritate propriei siguranțe. Spune-Mi, în această țară ticăloasă a marelui balaur roșu, cine s-ar putea asigura că nu există niciun pericol în a crede în Dumnezeu și a face o datorie? Indiferent de datoria pe care și-o asumă o persoană, aceasta implică un oarecare risc – totuși, îndeplinirea datoriei reprezintă însărcinarea dată de Dumnezeu și, în timp ce Îl urmează pe Dumnezeu, o persoană trebuie să-și asume riscul de a-și face datoria. Ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și este nevoie să ia măsuri pentru a-și asigura securitatea, dar nu ar trebui să pună siguranța personală pe primul loc. Ar trebui să țină cont de intențiile lui Dumnezeu, punând pe primul loc lucrarea casei Sale și răspândirea Evangheliei. Ceea ce contează cel mai mult este să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu, iar acesta este primul lucru pe care ar trebui să-l facă. Antihriștii pun pe primul loc propria lor siguranță; ei cred că nimic altceva nu are legătură cu ei. Nu le pasă când altcineva pățește ceva, indiferent cine ar putea fi. Atât timp cât nu li se întâmplă nimic rău antihriștilor înșiși, ei se simt împăcați. Sunt lipsiți de orice loialitate, fapt care e determinat de natura-esență a antihriștilor. […] Antihriștii nu dau deloc dovadă de loialitate față de Dumnezeu. Când li se repartizează lucrări, le acceptă destul de bucuroși și fac câteva declarații frumoase, dar când vine pericolul, ei fug cel mai repede; sunt primii care fug, primii care scapă. Asta arată că egoismul și josnicia lor sunt deosebit de grave. Nu au deloc simțul răspunderii sau al loialității. Când înfruntă o problemă, știu numai cum să fugă și să se ascundă și se gândesc numai cum să se protejeze pe sine, fără să țină cont niciodată de responsabilitățile sau îndatoririle lor. Pentru siguranța personală, antihriștii își arată în mod constant natura egoistă și josnică. Nu pun pe primul loc lucrarea casei lui Dumnezeu sau propriile îndatoriri, cu atât mai puțin interesele casei lui Dumnezeu. În schimb, pun pe primul loc propria siguranță” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Cuvintele lui Dumnezeu erau ca o sabie cu două tăișuri, ce-mi străpungea inima. Ceea ce dezvăluisem era firea unui antihrist. Când antihriștii se confruntă cu o situație periculoasă, primul lucru pe care se gândesc să-l facă este să fugă, să scape, fără să se mai ocupe de lucrarea de gestionare a urmărilor și fără să le pese câtuși de puțin de pagubele aduse lucrării bisericii din cauza dorinței lor de a se salva pe ei înșiși. Atât de mulți frați și surori din biserică fuseseră arestați, dar mie nu mi-a trecut prin minte cum să fac bine lucrarea de gestionare a urmărilor, protejând cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu și rânduind viața bisericii. Primul lucru la care m-am gândit a fost cum să mă ascund ca să nu fiu arestată. Când am auzit că poliția avea fotografia mea, am vrut doar să plec de acolo cât mai repede posibil, de teamă să nu fiu arestată și torturată. Pur și simplu nu mi-a păsat dacă era cineva acolo să rânduiască și să gestioneze urmările. În calitate de conducătoare, chiar dacă siguranța îmi era în pericol și nu mă puteam arăta în public, aș fi putut să le încredințez altora lucrarea de gestionare a urmărilor și să mă ascund abia după ce lucrarea ar fi fost rânduită. Cu toate acestea, pentru a-mi salva pielea, am fugit la fiica mea ca un șobolan fricos, nepăsându-mi de interesele casei lui Dumnezeu și abandonându-mi toate responsabilitățile și îndatoririle. Unde era umanitate în mine? Atât de egoistă și de detestabilă eram! Cu cât reflectam mai mult asupra mea, cu atât mă uram mai tare. M-am rugat lui Dumnezeu în lacrimi: „Dumnezeule drag! Sunt nevrednică să mănânc și să beau atât de multe dintre cuvintele Tale. M-am bucurat de prea mult din udarea și din aprovizionarea Ta, dar tot ce am făcut este respingător pentru Tine. Nu merit iertarea Ta, ci doar Te implor să-mi dai o șansă să-mi repar fărădelegile și să-mi îndeplinesc responsabilitățile.”
Apoi, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent de cât de «puternic» este Satana, indiferent de cât de insolent și ambițios este, indiferent de cât de mare îi este abilitatea de a provoca pagube, indiferent de cât de cuprinzătoare sunt tehnicile cu care strică și ademenește omul, indiferent de cât de istețe sunt păcălelile și uneltirile cu care îl sperie pe om, indiferent de cât de schimbătoare este forma în care există, nu a fost niciodată capabil să creeze o singură ființă vie, nu a fost niciodată capabil să stabilească legi sau reguli pentru existența tuturor lucrurilor și nu a fost niciodată capabil să conducă sau să controleze vreun obiect, fie el însuflețit sau neînsuflețit. În cosmos și pe bolta cerească, nu există o singură persoană sau obiect care să fie născut din el sau să existe datorită lui; nu există o singură persoană sau obiect condus de el ori controlat de el. Dimpotrivă, nu doar că trebuie să trăiască sub stăpânirea lui Dumnezeu dar, mai mult decât atât, trebuie să se supună tuturor ordinelor și poruncilor lui Dumnezeu. Fără permisiunea lui Dumnezeu, este dificil pentru Satana să atingă fie și un strop de apă sau un grăunte de nisip de pe pământ; fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu este liber să miște furnicile de pe pământ, ca să nu mai vorbim de omenire, care a fost creată de Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, Satana este inferior crinilor de pe munte, păsărilor ce zboară în aer, peștilor din mare și viermilor de pe pământ. Rolul acestuia între toate lucrurile este să servească toate lucrurile, să servească omenirii și lucrării lui Dumnezeu și planului Său de gestionare. Indiferent de cât de răuvoitoare îi este natura sau cât de rea îi este esența, singurul lucru pe care îl poate face este să își respecte ascultător funcția: să Îi slujească lui Dumnezeu și să asigure un contrast lui Dumnezeu. Astfel este esența și poziția Satanei. Esența sa este deconectată de la viață, deconectată de la putere, deconectată de la autoritate; este doar o jucărie în mâinile lui Dumnezeu, doar o mașinărie în slujba lui Dumnezeu!” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut autoritatea și puterea Lui. Satana este doar o jucărie în mâinile lui Dumnezeu, un obiect care prestează servicii, pe care El îl folosește pentru a-i desăvârși pe aleșii Săi. Fără permisiunea lui Dumnezeu, Satana nu ne poate face nimic. M-am gândit la multele pericole prin care trecusem de-a lungul anilor. De două ori, am scăpat chiar de sub nasul poliției. Dacă Dumnezeu nu permite să fiu arestată, atunci poliția nu mă va putea aresta. Viața mea vine de la Dumnezeu și va fi orchestrată și rânduită de El. Când m-am gândit la asta, nu mi-a mai fost teamă și am fost dispusă să înfrunt acest mediu și să-l trăiesc. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, trebuia să mă întorc și să gestionez urmările. Am găsit o scuză să-mi conving fiica să mă ducă înapoi în zona mea, iar apoi am descoperit o cale de a da de frații și de surorile mele. Când am văzut că ei deja începuseră să gestioneze urmările, am cooperat cu ei.
Nu la mult timp după aceea, conducătorii de nivel superior m-au găsit și m-au rugat să-mi asum responsabilitatea pentru lucrarea mai multor biserici. Am început să mă îngrijorez din nou: „Datoria asta este prea periculoasă. Dacă sunt arestată, va fi altfel decât atunci când sunt arestați frații și surorile de rând. Când conducătorii sunt arestați, sunt torturați cu mai multă brutalitate. Cum va putea trupul meu să îndure asta? Siguranța mea este deja în pericol. Dacă voi fi arestată de data asta, nu știu cum mă va tortura poliția până în pragul morții.” Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi era mai frică. Totuși, datoria mă chemase și nu puteam refuza, așa că am acceptat-o. Curând, o soră care predica Evanghelia era supravegheată de poliție. Toți frații și toate surorile cu care intrase în legătură se confruntau cu riscuri de siguranță. M-am gândit în sinea mea: „Am fost recent la un grup de adunare la care a participat și ea, deci sigur sunt și eu vizată.” În acel moment, am auzit că o soră care de-abia începuse să creadă fusese arestată, iar conducătorii bisericii erau și ei supravegheați și urmăriți. Am fost foarte neliniștită când am auzit această veste. „Atât de mulți frați și surori au fost arestați, iar conducătorii sunt urmăriți. Dacă nu mă grăbesc și nu transfer cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu de aici, atunci pierderea va fi și mai mare! Dar dacă mă duc să le transfer, s-ar putea să fiu arestată. Și cum sunt atât de slăbită și de bolnăvicioasă, dacă nu pot îndura tortura și ajung o iudă, cum voi mai fi mântuită?” Am început să mă gândesc cine era persoana cea mai potrivită pentru a transfera cărțile. Însă, oricât mi-am stors creierii, nimeni altcineva nu știa de casa unde erau depozitate. În inima mea, am înțeles clar că eram singura persoană potrivită, dar fiindcă eram cam timorată și speriată, am venit înaintea lui Dumnezeu să mă rog: „Dumnezeule drag, inima mea e îngrozită. Fie ca Tu să-mi dai credință ca să-mi pun viața în joc pentru a-mi îndeplini responsabilitățile.” După ce m-am rugat, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și l-am căutat ca să-l citesc. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unele biserici se află în medii ostile, în care oamenii sunt adesea arestați și, din această cauză, există șanse mari ca adresele caselor în care sunt protejate ofrandele să fie trădate și să fie percheziționate și cercetate de marele balaur roșu – ofrandele pot fi prădate de demoni răi în orice moment. Sunt astfel de locuri potrivite pentru depozitarea ofrandelor? (Nu.) Deci, dacă au fost deja puse acolo, ce este de făcut? Trebuie mutate imediat. […] Atunci când tocmai a apărut o situație și ei prevăd că ofrandele sunt în pericol, ar trebui să le mute rapid, pentru a împiedica să fie acaparate și devorate de marele balaur roșu, diavolul cel rău. Aceasta este singura modalitate de a garanta siguranța ofrandelor și de a evita apariția oricăror capcane sau derapaje. Aceasta este lucrarea pe care conducătorii și lucrătorii ar trebui să o facă. De îndată ce există cel mai mic semn de pericol, imediat după arestarea cuiva, de îndată ce apare o situație, primul gând al conducătorilor și lucrătorilor ar trebui să fie dacă ofrandele sunt în siguranță, dacă ar putea cădea în mâinile oamenilor răi, dacă ar putea fi acaparate de ei sau dacă ar putea fi smulse de demoni răi și dacă ofrandele au suferit vreo pierdere. Ar trebui să ia măsuri prompte pentru a proteja ofrandele. Aceasta este responsabilitatea conducătorilor și lucrătorilor. Unii conducători și lucrători ar putea spune: «E nevoie să ne asumăm niște riscuri pentru a face aceste lucruri. Putem să nu le facem? Nu cumva oamenii sunt prioritatea noastră, ceea ce înseamnă că nu este nevoie să punem ofrandele pe primul loc și că oamenii ar trebui puși pe primul loc?» Ce părere aveți de întrebarea lor? Au acești oameni umanitate? (Nu.) A proteja bine ofrandele, a le gestiona bine și a veghea asupra lor bine – acestea sunt responsabilități pe care un bun administrator trebuie să le îndeplinească. În termeni mai serioși, chiar dacă trebuie să îți sacrifici viața, merită și este ceea ce se cuvine să faci. Este responsabilitatea ta. Oamenii vociferează mereu: «Să mori pentru Dumnezeu este o moarte demnă.» Oare sunt oamenii cu adevărat dispuși să moară pentru Dumnezeu? Nu ți se cere acum să mori pentru Dumnezeu; ți se cere doar să îți asumi niște riscuri pentru a proteja în siguranță ofrandele. Ești dispus să faci asta? Ar trebui să spui cu bucurie: «Sunt!» De ce? Pentru că aceasta este însărcinarea dată de Dumnezeu și cerința Lui către om, este responsabilitatea ta de nezdruncinat și nu ar trebui să încerci să scapi de ea. Având în vedere că pretinzi că ai muri pentru Dumnezeu, atunci de ce nu poți să plătești un preț mic și să îți asumi un risc mărunt pentru a proteja ofrandele? Nu este ceea ce se cuvine să faci? Dacă nu faci nimic real, dar vociferezi mereu că ai muri pentru Dumnezeu, nu cumva acestea sunt vorbe goale? Conducătorii și lucrătorii ar trebui să aibă o înțelegere clară a lucrării de protejare a ofrandelor și ar trebui să își asume această responsabilitate. Nu ar trebui să se sustragă sau să o evite și nu ar trebui să dea înapoi de la responsabilitatea lor. Din moment ce ești conducător sau lucrător, această lucrare este o sarcină care îți revine. Este o lucrare importantă – ești dispus să o faci, chiar dacă îți asumi anumite riscuri, chiar dacă viața ta este în joc? Ar trebui să o faci? (Da.) Ar trebui să fii dispus să o faci; nu trebuie să te dezici de această responsabilitate. Aceasta este cerința lui Dumnezeu față de om și însărcinarea pe care El o dă omului” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (12)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, inima mi s-a luminat și am găsit o cale de practică. Atunci când conducătorii și lucrătorii se confruntă cu medii periculoase, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să protejeze jertfele și cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu, ca să nu fie luate de poliție. Aceasta este responsabilitatea conducătorilor și lucrătorilor, iar dacă nu o pot face, acest lucru este o neglijare a datoriei. Dumnezeu folosea acest gen de mediu pentru a dezvălui dacă aveam sau nu loialitate. Indiferent cât de potrivnic era mediul, trebuia să transfer cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu, chiar și cu prețul vieții. Eram hotărâtă și nu-mi mai era teamă, așa că m-am dus să discut cu frații și surorile cum să transferăm cărțile. Sub conducerea și protecția lui Dumnezeu, cărțile au fost transferate în siguranță. După această experiență, credința mea s-a întărit și mai mult.
Mai târziu, am cugetat: de ce, de fiecare dată când un mediu se abătea asupra mea, primul meu gând era la siguranța mea? Ce natură mă stăpânea? Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Cum înțelegi natura omului? Cel mai important lucru este să o deosebim din perspectiva viziunilor sale asupra lumii, a vieții și a valorilor. Toți cei care sunt ai diavolului trăiesc pentru sine. Viziunea lor asupra vieții și maximele provin, în principal, din spusele Satanei, precum: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate», «Oamenii mor pentru avere cum păsările mor pentru hrană» și alte astfel de sofisme. Toate aceste cuvinte rostite de acei regi diavoli, de cei importanți și de filosofi au devenit chiar viața omului. În special, majoritatea cuvintelor lui Confucius, care este apreciat de chinezi ca un «înțelept», au devenit viața oamenilor. Există, de asemenea, faimoasele proverbe din budism și taoism, precum și clasicele zicale pe care diversele figuri renumite le-au repetat adesea. Toate acestea sunt pledoarii ale filosofiilor și naturii Satanei. Ele sunt, de asemenea, cele mai bune ilustrări și explicații privind natura Satanei. […] Satana îi corupe pe oameni prin educație și influența guvernelor naționale, a celor celebri și a celor măreți. Cuvintele lor diavolești au devenit viața și natura omului. «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» este o bine-cunoscută zicală satanică care a fost insuflată în fiecare și care a devenit viața omului. Există alte câteva cuvinte ale filosofiilor pentru interacțiuni lumești care sunt, de asemenea, ca acestea. Satana folosește cultura tradițională a fiecărei națiuni pentru a educa, induce în eroare și corupe oamenii, determinând omenirea să cadă și să fie înghițită de un abis nemărginit al distrugerii și, în final, oamenii sunt distruși de Dumnezeu pentru că ei îl slujesc pe Satana și I se opun lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Cuvintele lui Dumnezeu au dezvăluit esența și cauza principală a problemei. Când am aflat că fuseseră arestați conducătorii, primul lucru pe care m-am gândit să-l fac n-a fost să protejez cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu, ci să mă salvez pe mine. Otrăvurile satanice precum „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate” și „O viață rea este mai bună decât o moarte bună” deveniseră de mult legile mele de supraviețuire, iar eu puneam propria siguranță mai presus de orice. Când s-a abătut asupra mea un mediu periculos, m-am gândit doar cum să scap pentru a rămâne în viață; mi-am abandonat toate îndatoririle și responsabilitățile, ca o țestoasă care se retrage în carapacea ei, cu o teamă rușinoasă de moarte. Eram prea egoistă și detestabilă și lipsită de orice umanitate! Plină de căință, m-am rugat lui Dumnezeu, ca să nu mai trăiesc după filosofii satanice și să-mi pot îndeplini responsabilitățile. M-am gândit la cuvintele Domnului Isus: „Căci oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața pentru Mine, acela o va salva” (Luca 9:24). Sfinții de-a lungul veacurilor au fost martirizați pentru Domnul, ca să răspândească Evanghelia Domnului Isus în întreaga lume. Unii au fost uciși cu pietre, alții au fost sfâșiați de cinci cai, unii au fost fierți în ulei, iar Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu. Toți au murit pentru dreptate. Deși, dintr-o perspectivă umană, și-au pierdut viața, în ochii lui Dumnezeu, ei nu și-au luat în considerare propriile interese sau nu au planificat în virtutea acestora, ci și-au lăsat deoparte viața pentru a aduce mărturii puternice și răsunătoare pentru El. Acest lucru este aprobat de Dumnezeu. Cei care L-au trădat pe Dumnezeu au ajuns iude pentru a-și salva viața și, deși încă trăiau în ochii oamenilor, erau morți în ochii lui Dumnezeu și, în cele din urmă, au fost cu toții pedepsiți. Abia atunci am înțeles cu adevărat implicațiile citatului: „Căci oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața pentru Mine, acela o va salva” (Luca 9:24). Dacă mi-aș abandona din nou datoria pentru a-mi păstra viața, atunci aș pierde cu adevărat șansa de a fi mântuită de Dumnezeu. Trebuia să urmez exemplul sfinților din vechime și să-mi pun viața în joc pentru a-mi îndeplini datoria.
Câteva zile mai târziu, m-am gândit la sora care de-abia începuse să creadă în Dumnezeu, dar fusese arestată, și la conducătorii care erau supravegheați și urmăriți. Am simțit că ceva nu era în regulă aici. Oare îi trădase cineva? Am discutat despre cine era cel mai potrivit să afle. M-am gândit în sinea mea: „Eu cunosc cel mai bine această biserică, deci eu sunt cea mai potrivită” și am spus cu calm că mă voi duce eu să aflu. Pe când mergeam pe stradă, am început să cuget: „Majoritatea fraților și surorilor din această biserică se confruntă cu riscuri de siguranță. Cu cine ar fi cel mai bine să vorbesc mai întâi? Sunt camere video peste tot pe străzi și aș putea fi arestată în orice moment.” Mi-am dat seama că mă gândeam din nou la propria siguranță și m-am rugat în grabă lui Dumnezeu. Oricum ar fi stat lucrurile, trebuia să înțeleg clar situația și să elimin orice sursă de necazuri viitoare pentru a proteja interesele bisericii. Mai întâi am vorbit cu un conducător din biserică pentru a înțelege detaliile arestării surorii și am vorbit și cu alți frați și surori despre situație. În cele din urmă, am aflat că un om din biserică era spion pentru PCC. El se interesa adesea de informațiile personale ale fraților și surorilor și, de asemenea, le făcea fotografii în secret pentru a-i reclama poliției PCC. În final, l-am îndepărtat pe acest spion din biserică și am făcut ajustări pentru grupurile de adunare a căror siguranță era în pericol. Câteva zile mai târziu, frații și surorile și-au reluat viața bisericească. M-am simțit foarte fericită și liniștită și I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru conducerea Lui!
Prin această experiență, datorită judecății și expunerii din cuvintele lui Dumnezeu, am dobândit o oarecare înțelegere a naturii-esență egoiste și detestabile pe care o aveam. De asemenea, mi-am dat seama că statura mea actuală este extrem de mică, dar sunt dispusă să urmăresc adevărul și să-mi fac bine datoria pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu.
