11. Reflecții după izolare
În luna martie a anului 2023, districtul nostru organiza alegeri parțiale, ca să desemneze un conducător de district. M-am gândit în sinea mea: „Cu toate că intrarea mea în viață nu a fost cea mai bună, am fost mereu responsabilă de lucrarea de evanghelizare, sfera lucrării pe care am supravegheat-o nu a fost mică și, de asemenea, lucrarea a obținut unele rezultate. La aceste alegeri pentru funcția de conducător de district, frații și surorile ar trebui să mă aleagă pe mine, nu-i așa? Cu toate că în prezent sunt supraveghetoare a lucrării de evanghelizare, aceasta este doar o funcție cu o singură sarcină și numai câțiva oameni au auzit de mine. Însă funcția de conducătoare de district este cu totul altceva. Această persoană supraveghează lucrarea generală și este tratată cu respect și admirată de mai mulți oameni. Dacă ajung să fiu aleasă, cu siguranță, frații și surorile vor crede că urmăresc adevărul și că, pe lângă faptul că sunt capabilă să supraveghez lucrarea de evanghelizare, pot să fiu și conducătoare.” Gândindu-mă la acest lucru, am fost foarte bucuroasă.
În timpul acelor zile, eram foarte activă în îndatoririle mele și răspundeam prompt ori de câte ori cineva punea o întrebare în grupul de discuții online. Uneori, solicitam în mod activ sfatul conducătorilor privind diverse probleme și le raportam în privat pe cele pe care le găseam, dorindu-mi ca ei să creadă că aveam un simț al poverii și al responsabilității și astfel să mă voteze la alegeri. Spre marea mea surprindere, într-o noapte, am văzut un mesaj de la conducătorii de nivel superior, prin care anunțau că sora Charlotte fusese aleasă conducătoare de district. Când am văzut acel nume, am fost foarte supărată. Cu toate că Charlotte făcuse mereu îndatoriri de conducere, doar ce venise în districtul nostru ca să predice Evanghelia și nu era foarte familiarizată cu situația de aici. Prin urmare, de ce a fost ea aleasă conducătoare de district? Pentru o vreme, eu îi supravegheasem lucrarea, dar acum, că fusese aleasă pe neașteptate conducătoare și avea să urmărească atent lucrarea mea, cum aș mai putea să evit această umilință? Chiar era posibil ca frații și surorile să mă considere inferioară? Îmi doream mult să discut cu cei din conducerea superioară și să îi întreb exact în ce fel îi eram inferioară Charlottei. În definitiv, în ceea ce privea sfera lucrării pe care o supravegheam, nu era mai bună decât mine; nici în privința experienței de lucru și a principiilor stăpânite nu era mai bună decât mine; din punctul de vedere al suferinței și al plătirii unui preț, și eu suferisem mult. În perioada în care eram supraveghetoare pentru lucrarea de evanghelizare, îndeplineam tot ce rânduia biserica să fac, iar când întâmpinam probleme în lucrare, indiferent cât de dificile sau de obositoare deveneau lucrurile, niciodată nu mă plângeam și nu bombăneam. Însă de ce a fost aleasă Charlotte în locul meu, în ciuda faptului că muncisem atât de asiduu? Poate era ceva în neregulă cu mine? Nu eram potrivită să fiu conducătoare de district? Eram potrivită doar să fac o datorie cu o singură sarcină? Cu cât mă gândeam mai mult la acest lucru, cu atât mai incomod mă simțeam și mi-am pierdut concentrarea asupra îndatoririlor mele.
În acea perioadă, lucrarea de evanghelizare a bisericii întâmpina unele dificultăți și probleme. Întâmplător, aceasta era exact zona de responsabilitate supravegheată în principal de Charlotte și ea discuta cu frații și cu surorile despre cum să rezolve aceste probleme. Cu toate că această lucrare nu intra în sfera mea de supraveghere, mă ocupasem mult timp de supravegherea lucrării de evanghelizare, astfel că puteam să înțeleg unele dintre probleme și ar fi trebuit să colaborez cu toată lumea ca să discutăm despre soluții. Însă, când mă gândeam că aceste lucruri erau în afara sferei lucrării pe care o supravegheam, simțeam că, dacă într-adevăr aș rezolva problemele, cu siguranță conducătorii de nivel superior s-ar gândi că era realizarea Charlottei și ar spune că ea avea capacități de lucru. Când m-am gândit la acest lucru, nu am vrut să particip la discuție. Uneori, chiar și dacă eram întrebată, îmi găseam scuze în mod politicos, spunând: „Discutați voi, eu nu știu multe despre asta.” Chiar mă agățam de dificultățile și de problemele surorii Charlotte și, din când în când, îmi exprimam nemulțumirea în fața surorilor din jurul meu, spunând: „Nu merge dacă nu înțelegi principiile. Având în vedere că există atât de multe aspecte de rezolvat în lucrare în acest moment, cum poate ea să urmărească atent lucrarea și să rezolve probleme fără să înțeleagă principiile?” Ele ascultau și aprobau, spunând: „Da, faptul că nu înțelege principiile chiar nu este în regulă, deoarece nu poate să rezolve probleme în acest fel.” După ce auzeam acestea, pe ascuns, în sinea mea eram bucuroasă, gândindu-mă: „De vreme ce nu aveți o părere bună despre mine, atunci lăsați persoana pe care ați ales-o să facă această datorie în mod corespunzător. Vreau să văd efectiv cât de bine poate să facă treaba. Când vor apărea probleme în lucrare, mă voi folosi de fapte ca să dovedesc că ați ales greșit și vă voi face să vedeți consecințele faptului că nu m-ați ales pe mine.” În realitate, în acea perioadă eram copleșită de întuneric și de suferință și, când vedeam problemele care apăreau în lucrare, uneori mă simțeam și vinovată, gândindu-mă că ar trebui să lucrez cu Charlotte ca să rezolv cât mai repede posibil aceste chestiuni. Am vrut de mai multe ori să îi trimit mesaj Charlottei, dar, când mă gândeam că nu fusesem aleasă conducătoare de district, nu puteam să îmi las la o parte mândria și îmi luam mâinile de pe tastatură. Inima mea era chinuită și dădea când înainte, când înapoi; era o agonie. Mi-am dat seama că starea mea era greșită și că ar trebui să o corectez și să o îndrept neîntârziat, totuși, nu voiam să caut părtășia cu frații mei și cu surorile mele și cu atât mai puțin să renunț la mândrie și să am părtășie cu Charlotte. Când conducătorii au implementat niște sarcini, nu am fost dispusă să le fac. Deoarece nu pricepeau principiile, frații mei și surorile mele trăiau în dificultăți, fără să aibă călăuzire atunci când își făceau datoria. Eficacitatea lucrării de evanghelizare pe care o supravegheam a scăzut. Conducătorii de nivel superior au avut părtășie cu mine și mi-au oferit îndrumare ca să mă ajute să urmăresc atent lucrarea de evanghelizare, dar eu eram consumată de reputație și de statut, iar gândurile mele nu se concentrau pe datorie. Nu am urmărit atent și nu am implementat în timp util sarcinile rânduite de conducători. Drept urmare, eficacitatea lucrării de evanghelizare a continuat să scadă, până ce aproape a ajuns într-o stare de încremenire.
Nu după mult timp, am fost demisă. Apoi, conducătorii m-au atribuit să supraveghez lucrarea de evanghelizare a unui grup. Nu doar că nu am reflectat asupra motivului demiterii, ci, în schimb, m-am plâns că acei conducători nu ar fi trebuit să mă demită și am continuat să trăiesc cu sentimente de împotrivire, fără să acord atenție urmăririi atente a lucrării. Supraveghetorul m-a expus și m-a emondat pentru că nu rezolvam problemele din lucrare la timpul potrivit și pentru că lucrarea de urmărire atentă era atât de lentă, dar, pur și simplu, nu am putut să înțeleg. După o lună și puțin, lucrarea pe care o supravegheam tot nu înregistra nicio îmbunătățire. Supraveghetorul a văzut că refuzam în mod repetat să accept adevărul și să reflectez asupra mea, astfel că m-a demis din funcția de lideră de grup. După aceea, am fost transferată la o biserică obișnuită, iar starea mea s-a prăbușit și mai mult. Nu voiam să vorbesc cu nimeni și nu rosteam niciun cuvânt, nici măcar în timpul adunărilor. Conducătorii au încercat să mă ajute de mai multe ori, dar am refuzat să le răspund la apeluri. Mă împotriveam urmăririi atente a lucrării mele de către liderul de grup și, timp de mai multe luni, nu am obținut niciun rezultat în îndatoririle mele. Patru luni mai târziu, conducătorii m-au contactat pe neașteptate și m-au disecat, spunând: „Frații și surorile au raportat că atitudinea ta față de îndatoriri a fost neglijentă, că nu ai obținut niciun rezultat real și că umanitatea ta are, de asemenea, probleme. De când ai fost demisă, ai trăit într-o stare negativă și potrivnică. Nu ai avut atitudinea potrivită ca să accepți adevărul și nu ai reflectat asupra ta. Conform principiilor, trebuie să fii izolată, ca să reflectezi.” Când am aflat că urma să fiu izolată, mi s-a făcut un gol în minte. Nu mă gândisem niciodată la acest lucru. Credeam în Dumnezeu de foarte mulți ani, mă lepădasem de familia mea și de carieră pentru datorie, și totuși am ajuns să fiu izolată. În timpul acelor zile, m-am gândit adeseori la ceea ce au spus conducătorii atunci când m-au disecat: „Nu ești o persoană care acceptă adevărul. Ai probleme cu umanitatea ta. Nu ai supunere reală.” Aceste cuvinte îmi treceau încontinuu prin cap și mă tot întrebam: „Oare sunt cu adevărat persoana greșită? Este posibil ca drumul meu pe calea credinței să fi ajuns la final?” Aveam inima pustiită și voiam să plâng, dar lacrimile nu apăreau. Simțeam că nu există niciun final pentru mine și mă gândeam chiar să revin în lume. Când îmi doream cu adevărat să plec, inima îmi era copleșită de vinovăție și îmi aminteam că, odată, Îi făcusem un jurământ lui Dumnezeu, că nu L-aș părăsi indiferent cu ce situație m-aș confrunta. Credeam în Dumnezeu de foarte mulți ani și mâncasem și băusem foarte multe dintre cuvintele Lui, mă bucurasem mult de harul și de binecuvântările Lui, astfel că aș fi fost cu adevărat lipsită de conștiință dacă aș fi plecat așa. Însă, când mă gândeam că fusesem deja izolată de biserică, deveneam foarte negativă și nu știam ce să fac. În acea perioadă, nu voiam să văd pe nimeni și îmi petreceam zilele simțindu-mă ca un cadavru umblător.
Într-o zi, dintr-o dată, m-a durut groaznic dintele și niciunul dintre medicamentele pe care le-am luat nu a funcționat. Noaptea, puteam doar să plâng singură sub pături, iar inima mea era copleșită de o singurătate și de o nefericire de nedescris. Voiam să mă rog lui Dumnezeu, dar îmi era prea rușine să vin dinaintea Lui. Simțeam că nu eram o persoană pe care Dumnezeu ar mântui-o și că nu mai eram vrednică să mă rog Lui. Cu cât îmi închideam mai mult inima în fața lui Dumnezeu, cu atât mai intensă devenea durerea de dinți. Puteam doar să strig în inima mea: „Dumnezeule, Dumnezeule…” În momentul în care inima mea s-a deschis spre Dumnezeu, am îngenuncheat în fața Lui și m-am rugat: „Dumnezeule, mă simt groaznic. Nu vreau să renunț la credința mea în Tine, dar, în acest moment, nu știu ce să fac.” După ce m-am rugat, mi-am adus aminte de aceste fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „Din moment ce ești sigur că această cale este adevărată, trebuie să o urmezi până la capăt; trebuie să-ți menții devotamentul față de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să îți menții devotamentul față de Dumnezeu”). „Indiferent ce nedreptăți ai comis, ce fel de mișcări greșite ai făcut sau în ce fel ai comis fărădelegi, nu lăsa ca acestea să devină poveri sau bagaje în exces pe care să trebuiască să le porți în căutarea ta de a-L cunoaște pe Dumnezeu: continuă să mergi mai departe” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am fost foarte emoționată. Simțeam că El mă îndruma în continuare, încurajându-mă să nu renunț și să merg tot înainte, și simțeam o mare putere în inimă. Când mă gândeam la acest lucru, mă simțeam foarte vinovată. În mod clar, urmărisem reputația și statutul, nu mersesem pe calea cea dreaptă și perturbasem și tulburasem lucrarea bisericii. Când nu am putut să obțin reputație sau statut, am devenit negativă și m-am opus, neglijând lucrarea bisericii. Indiferent de modul în care biserica a gestionat situația mea, acesta era justificat de comportamentul meu. Chiar și după ce am fost izolată, am fost intransigentă, potrivnică și chiar mi-am dorit să Îl trădez pe Dumnezeu, înțelegând greșit inima Lui. Am văzut că fusesem complet lipsită de conștiință și de rațiune. Crezusem mulți ani în Dumnezeu, mâncasem și băusem foarte multe dintre cuvintele Lui și știam că aceasta era adevărata cale, astfel că trebuia să perseverez în credința mea, și, chiar și fără un final bun, ar trebui să Îl urmez pe Dumnezeu până la capăt. Am venit dinaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, am greșit și am fost foarte răzvrătită. Este vina mea că am ajuns în acest punct. Dumnezeule, sunt dispusă să reflectez cu seriozitate asupra mea și să mă ridic de unde am căzut. Te rog, nu Te lepăda de mine. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă, astfel încât să îmi înțeleg problemele.” În acele zile, Îl tot strigam pe Dumnezeu în acest fel.
În timpul unuia dintre devoționalele mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriștii își consideră statutul și reputația ca fiind mai importante decât orice altceva. Acești oameni nu sunt doar înșelători, vicleni și ticăloși, ci și extrem de vicioși. Ce fac ei atunci când descoperă că statutul lor este în pericol sau când își pierd locul în inimile oamenilor, când pierd sprijinul și afecțiunea acestor oameni, când oamenii nu-i mai venerează, nu-i mai respectă și au căzut în josnicie? Devin brusc ostili. De îndată ce își pierd statutul, devin reticenți la a îndeplini orice datorie, tot ceea ce fac este superficial și nu au niciun interes de a face vreun lucru. Dar aceasta nu este cea mai gravă manifestare. Care este cea mai gravă manifestare? De îndată ce acești oameni își pierd statutul și nimeni nu îi respectă și nimeni nu este indus în eroare de ei, ies la suprafață ura, gelozia și răzbunarea. Nu numai că nu au inimi cu frică de Dumnezeu, dar sunt lipsiți și de orice fărâmă de supunere. În plus, în inima lor, sunt predispuși spre a urî casa lui Dumnezeu, biserica, conducătorii și lucrătorii; ei năzuiesc ca lucrarea bisericii să întâmpine probleme sau să se oprească; vor să râdă de biserică și de frați și de surori. De asemenea, ei urăsc pe oricine urmărește adevărul și se teme de Dumnezeu. Ei atacă și batjocoresc pe oricine este loial în datoria sa și este dispus să plătească un preț. Aceasta este firea antihriștilor – și nu este vicioasă?” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Când am văzut acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu, am fost extrem de abătută. Am simțit că fiecare comportament expus de Dumnezeu părea să mă descrie, în special când am văzut cuvintele Lui care spuneau că antihriștii prețuiesc propria reputație și propriul statut mai mult decât orice, precum și că ei nu se supun lui Dumnezeu și nu se tem de El. Își frământă creierii și folosesc orice mijloace ca să câștige statut, iar după ce își pierd reputația și statutul sau pierd sprijinul și admirația oamenilor, devin imediat ostili, negativi și se lasă pe tânjală în lucrarea lor, simțind invidie și ură în inimile lor. Își doresc să apară probleme în lucrarea bisericii, ca să râdă de biserică. Apoi, am analizat comportamentul meu; nu era exact la fel? În trecut, ca să fiu aleasă conducătoare de district și ca să câștig stima fraților și a surorilor, când vedem frați și surori care trimiteau mesaje în care puneau întrebări, săream imediat să răspund, dorind să atrag atenția conducătorilor. Însă, când am auzit că Charlotte a fost aleasă conducătoare de district, nu am reflectat la ceea ce îmi lipsea. În schimb, pentru că nu am fost aleasă și pentru că nu am putut să obțin statutul sau admirația mai multor oameni, am devenit potrivnică și am judecat în inima mea. Am crezut că aveam mai multă experiență și că supravegheasem lucrarea de evanghelizare de mai mult timp decât Charlotte și, luând aceste lucruri drept capital, am devenit dezamăgită și nemulțumită, folosindu-mă de îndatoririle mele ca să îmi vărs frustrările. Când am văzut că lucrarea de evanghelizare supravegheată de Charlotte întâmpina probleme, pe lângă faptul că nu am ajutat la soluționarea lor, m-am bucurat de aceste nenorociri. Chiar mi-am dorit ca aceste probleme să nu fie rezolvate, pentru ca frații și surorile să vadă că, într-adevăr, Charlotte nu era la fel de bună ca mine, și ca ea să fie umilită în fața lor. Mai mult, mi-am exprimat nemulțumirea și în fața surorilor din jurul meu. M-am agățat de niște aspecte problematice minore ale îndatoririlor Charlottei și, fără știrea ei, am judecat că îi lipseau capacitățile de lucru, în speranța că frații și surorile îmi vor lua partea și vor crede că biserica a ales persoana greșită și a îngropat talentele mele. Mi-am dat seama că eram complet lipsită de scrupule în urmărirea reputației și a statutului și că firea mea era răuvoitoare și feroce. Chiar și după ce am fost demisă, pe lângă faptul că nu am reflectat asupra mea și nu m-am cunoscut, m-am tot împotrivit și am refuzat să mă supun, iar când conducătorii au încercat să aibă părtășie cu mine, nu am fost dispusă să mă implic. Într-adevăr, nu aveam o inimă supusă lui Dumnezeu sau care se temea de El și cu atât mai puțin o atitudine de căutare sau de acceptare a adevărului. În acel moment, mi-am dat brusc seama că, în realitate, faptul că nu fusesem aleasă conducătoare mă protejase. Deoarece firea mea era feroce și mă concentram prea mult pe statut, când nu l-am obținut, am devenit urâcioasă, am râs de alții și chiar i-am judecat și i-am subminat. Dacă realmente aș fi câștigat statut, cu siguranță că aș fi redus la tăcere și aș fi exclus orice persoană care nu m-ar fi ascultat și aș fi comis rele chiar și mai mari. Când am cugetat la acest lucru, mi-am dat seama exact cât de periculoasă fusese situația mea. Cu toate acestea, fusesem complet inconștientă și rămăsesem intransigentă și inflexibilă. Dacă nu aș fi fost izolată, aș fi rămas încăpățânată și nu aș fi regretat nimic. Am venit dinaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, Îți mulțumesc pentru îndrumare. Acum, am dobândit puțină înțelegere asupra mea și îmi dau seama că stau pe marginea prăpastiei. Prin faptul că nu am fost exclusă, deja îmi arăți mila Ta și îmi oferi ocazia de a mă pocăi. Dumnezeule, sunt dispusă să mă pocăiesc cu adevărat. Te rog, îndrumă-mă să deslușesc esența și consecințele urmăririi statutului.”
În timpul unuia dintre devoționalele mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Prețuirea antihriștilor față de reputația și statutul lor o depășește pe cea a oamenilor normali și este ceva din firea-esență a lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce fac antihriștii, prima lor considerație este propria reputație și propriul statut, nimic altceva. Pentru antihriști, reputația și statutul sunt viața lor și scopul lor de-o viață. […] Se poate spune că, pentru antihriști, reputația și statutul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin lucruri care le sunt externe de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin reputație și statut; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Reputația și statutul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de lucrurile pe care le urmăresc zilnic. Astfel, pentru antihriști, statutul și reputația sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent de lucrurile pe care le urmăresc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un statut înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu pot lăsa niciodată deoparte asemenea lucruri. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor. I-ai putea pune într-o pădure măreață, adânc în munți, și tot n-ar lăsa deoparte urmărirea reputației și a statutului. Îi poți pune în orice grup de oameni și tot nu se pot gândi decât la reputație și statut. Cu toate că și antihriștii cred în Dumnezeu, ei văd urmărirea reputației și a statutului ca echivalând cu credința în Dumnezeu și pun aceste două lucruri pe picior de egalitate. Cu alte cuvinte, în timp ce merg pe calea credinței în Dumnezeu, ei își și urmăresc propria reputație și propriul statut. Se poate spune că, în inimile lor, antihriștii consideră că urmărirea adevărului în credința lor în Dumnezeu este urmărirea reputației și a statutului, iar urmărirea reputației și a statutului e și urmărirea adevărului; a câștiga reputație și statut înseamnă a câștiga adevărul și viața. Dacă simt că nu au faimă, câștig sau statut, că nimeni nu-i admiră, nu-i stimează sau nu-i urmează, sunt foarte dezamăgiți, consideră că nu are rost să creadă în Dumnezeu, că acest lucru nu are nicio valoare și își spun în sinea lor: «Este o astfel de credință în dumnezeu un eșec? Nu sunt lipsit de speranță?» Ei calculează adesea astfel de lucruri în inimile lor. Calculează cum își pot face un loc în casa lui Dumnezeu, cum pot avea o reputație înaltă în biserică, cum îi pot face pe oameni să-i asculte când vorbesc și să-i sprijine când acționează, cum îi pot face pe oameni să-i urmeze oriunde se află și cum pot să aibă o voce influentă în biserică și faimă, câștig și statut – chiar se concentrează la astfel de lucruri în inimile lor. Acestea sunt lucrurile pe care le urmăresc asemenea oameni” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că urmărirea reputației și a statutului de către un antihrist nu este temporară, ci este un lucru care îi definește natura și esența. Antihriștii fac din urmărirea reputației și a statutului scopul lor în viață. Ei consideră că, dacă obțin reputație și statut, obțin totul și că, odată ce pierd reputația și statutul, viața își pierde sensul. Mi-am dat seama că și eu fusesem exact la fel. Încă din copilărie, am trăit conform otrăvurilor satanice „Urmărește să te remarci și să excelezi” și „Trebuie să înduri o mare suferință pentru a răzbi în viață”. La școală, mă străduiam să fiu o elevă de top și cea mai bună din clasă și credeam că acest lucru avea să îmi aducă admirația profesorilor și a colegilor de clasă. După ce m-am căsătorit, când am văzut că multe rude și mulți vecini din partea soțului erau mai înstăriți decât noi, nu am fost dispusă să rămân în urmă. La puțin timp după căsătorie, am înființat o afacere împreună cu soțul meu, dorindu-mi să fiu una dintre persoanele avute din sat și să mă disting din mulțime. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, am continuat să fac din reputație și din statut obiectivele a ceea ce urmăream, gândindu-mă că, dacă aș deveni conducătoare, sfera responsabilităților mele s-ar extinde și mai multe persoane m-ar admira și m-ar trata cu respect. Credeam că acesta era singurul mod de a trăi o viață plină de sens și valoroasă. Îmi frământam creierii în eforturile mele de a dobândi statut și admirație. Însă, atunci când nu am fost aleasă conducătoare și nu am putut să câștig admirația și sprijinul fraților și surorilor mele, am devenit dezamăgită și nemulțumită și am judecat-o pe conducătoarea nou-aleasă după bunul plac. Chiar am ignorat problemele pe care le-am văzut în lucrarea de evanghelizare și am râs de alții. Când am fost demisă din funcția de supraveghetoare, am continuat să fiu negativă și să mă opun, fiind și potrivnică atunci când alții urmăreau atent lucrarea mea. Chiar și când eram izolată, nu am reflectat asupra mea și m-am gândit chiar să Îl trădez pe Dumnezeu și să părăsesc casa Lui. Am văzut că mergeam deja pe calea antihristului. În acel moment, adânc în interiorul meu, am simțit că urmărirea reputației și a statutului îmi făcuse într-adevăr foarte mult rău. Urmărirea reputației și a statutului mă făcuse să pierd umanitatea și rațiunea cele mai elementare. Perturbasem lucrarea bisericii și le făcusem rău oamenilor din jurul meu; urmărirea reputației și a statutului avea doar să mă îndepărteze și mai tare de Dumnezeu și să mă facă să îmi pierd tot mai mult asemănarea umană. Gândindu-mă la acest lucru, am simțit dorința de a scăpa fără întârziere de această urmărire a reputației și a statutului și am luat hotărârea să urmăresc adevărul.
Am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Urmărirea reputației și a statutului nu este calea cea bună – merge exact în direcția opusă urmăririi adevărului. În concluzie, indiferent de direcția sau țelul urmăririi tale, dacă nu reflectezi asupra urmăririi statutului și a reputației și dacă ți se pare foarte dificil să o lași deoparte, atunci îți va afecta intrarea în viață. Atâta vreme cât statutul are un loc în inima ta, va fi pe deplin capabil să controleze și să influențeze direcția vieții tale și țelul urmăririi tale, caz în care îți va fi foarte greu să intri în adevărul-realitate, ca să nu mai vorbim despre dobândirea unor schimbări în firea ta; dacă vei fi în cele din urmă capabil să câștigi aprobarea lui Dumnezeu este, desigur, de la sine înțeles. Mai mult, dacă nu ești niciodată în stare să renunți la urmărirea statutului, acest lucru îți va afecta capacitatea de a-ți face datoria într-un fel care e conform standardului, ceea ce va face foarte dificil să devii o ființă creată care să fie conform standardului. De ce spun asta? Nimic nu detestă Dumnezeu mai mult decât atunci când oamenii urmăresc statutul, întrucât urmărirea statutului este o fire satanică; este o cale greșită, se naște din corupția Satanei, e ceva condamnat de Dumnezeu și este chiar lucrul pe care Dumnezeu îl judecă și-l purifică. Nimic nu detestă mai mult Dumnezeu decât atunci când oamenii urmăresc statutul și, cu toate astea, tu tot concurezi cu încăpățânare pentru statut, îl prețuiești și-l protejezi în mod constant, încercând mereu să-l iei pentru tine. Nu există un oarecare caracter de împotrivire față de Dumnezeu în toate acestea? Statutul nu este rânduit pentru oameni de Dumnezeu; Dumnezeu le oferă oamenilor adevărul, calea și viața astfel încât, în cele din urmă, îi face să devină ființe create care sunt conform standardului, niște ființe create mărunte și insignifiante – nu cineva care are statut și prestigiu și este venerat de mii de oameni. Așadar, indiferent din ce perspectivă este privită, căutarea statutului este o fundătură. Indiferent cât de rezonabilă este scuza ta pentru a urmări statutul, această cale este totuși cea greșită și nu este aprobată de Dumnezeu. Indiferent cât de mult încerci sau cât de mare este prețul pe care îl plătești, dacă îți dorești statut, Dumnezeu nu ți-l va da; dacă nu este dat de Dumnezeu, vei eșua în lupta de a-l obține, iar dacă lupți în continuare, va exista un singur final: vei fi dezvăluit și eliminat, și vei da de o fundătură. Înțelegi asta, nu-i așa?” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că urmărirea reputației și a statutului nu reprezintă calea cea dreaptă și că este ceea ce Dumnezeu urăște cel mai mult. Dumnezeu le dă oamenilor îndatoriri, nu statut, iar intenția Lui este ca oamenii să corespundă standardului de ființe create, nu ca aceștia să devină indivizi cu statut și cu prestigiu. Dacă oamenii urmăresc încontinuu reputația și statutul, acest lucru contravine cerințelor lui Dumnezeu și, în esență, înseamnă să te opui Lui. Rezultatul final al acestor acțiuni este dezvăluirea și eliminarea de către Dumnezeu. Reflectând asupra slujirii mele din trecut, în calitate de supraveghetoare a lucrării de evanghelizare, mi-am dat seama că aveam multe responsabilități, dar nu mă concentram cum să îmi fac bine lucrarea principală. În schimb, eram nemulțumită, dorindu-mi să fiu aleasă conducătoare de district ca să obțin un statut mai înalt și ca sa fiu admirată de mai mulți oameni. M-am gândit la arhanghel, la începuturi. Dumnezeu îl pusese stăpânitor peste îngeri, dar el era nemulțumit și voia să fie egalul lui Dumnezeu, astfel că, într-un final, El l-a aruncat din ceruri. Comportamentul meu era exact ca al arhanghelului; voiam mereu să obțin o funcție mai înaltă, să mă admire și să mă venereze mai mulți oameni. În esență, concuram cu Dumnezeu pentru oameni, dorindu-mi să am un loc în inimile lor. Când nu am fost aleasă conducătoare de district, iar ambițiile și dorințele mele au rămas neîndeplinite, am devenit dezamăgită, nemulțumită și nu m-am supus situației pe care o orchestrase Dumnezeu, mi-am vărsat frustrările pe lucrare și m-am opus Lui. Mi-am exprimat nemulțumirea cu prețul lucrării bisericii, ceea ce însemna că mă împotriveam lui Dumnezeu! În acel moment, am început să înțeleg într-o oarecare măsură ceea ce spusese Dumnezeu despre faptul că urmărirea reputației și a statutului era o fundătură. Când m-am gândit la acest lucru, am fost foarte recunoscătoare pentru situația pe care El o rânduise pentru mine. Dacă nu aș fi fost izolată, nu m-aș fi trezit la timp și nu aș fi cunoscut natura și consecințele aduse de urmărirea reputației și a statutului. Dumnezeu își arătase deja mila față de mine, prin faptul că biserica nu m-a exclus, ci doar m-a izolat.
Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am știut cum ar trebui să tratez faptul că nu am fost aleasă conducătoare de district. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dacă tu crezi că ești potrivit să fii conducător, că ai talent, calibru și umanitate pentru conducere, însă casa lui Dumnezeu nu te-a promovat, iar frații și surorile nu te-au ales, cum ar trebui să tratezi problema? Există aici o cale de practică pe care poți să o urmezi. Trebuie să te cunoști amănunțit. Uită-te să vezi dacă ceea ce este esențial este că ai o problemă cu umanitatea ta sau că revelația vreunui aspect al firii tale corupte îi dezgustă pe oameni; sau dacă este faptul că nu ai adevărul-realitate și nu ești convingător pentru alții sau că îndeplinirea datoriei tale nu este conform standardelor. Trebuie să reflectezi la toate aceste lucruri și să vezi unde exact lași de dorit. […] Trebuie să urmărești intrarea în viață, să-ți înlături mai întâi dorințele extravagante, să fii de bunăvoie un adept și să ajungi să te supui lui Dumnezeu cu adevărat, fără cuvinte de nemulțumire față de orice orchestrează sau rânduiește El. Când vei avea această statură, va veni și oportunitatea ta. Este un lucru bun că-ți dorești să preiei o sarcină grea, că ai această povară. Arată că ai o inimă proactivă care caută să progreseze și că vrei să fii atent la intențiile lui Dumnezeu și să respecți voia Lui. Aceasta nu este o ambiție, ci o adevărată povară; este responsabilitatea celor care urmăresc adevărul și obiectul căutării lor. Nu ai motive egoiste și nu-ți urmărești interesele, dar să fii martor pentru Dumnezeu și să-L mulțumești – acestea sunt lucrurile cele mai binecuvântate de Dumnezeu și El va face aranjamentele potrivite pentru tine. […] Intenția lui Dumnezeu este să câștige mai mulți oameni care pot să fie martori pentru El; este să-i desăvârșească pe toți cei care Îl iubesc și să facă un grup complet de oameni care sunt în asentiment cu El cât mai curând posibil. Prin urmare, în casa lui Dumnezeu, toți cei care urmăresc adevărul au perspective mărețe, iar perspectivele celor care Îl iubesc sincer pe Dumnezeu sunt nelimitate. Toată lumea ar trebui să înțeleagă voia lui Dumnezeu. Este într-adevăr un lucru pozitiv să ai această povară și este ceva ce ar trebui să aibă cei cu conștiință și rațiune, dar nu toată lumea va putea neapărat să-și asume o sarcină grea. De unde vine această discrepanță? Oricare ar fi punctele forte sau capacitățile tale și oricât de mare ar fi coeficientul tău de inteligență, cruciale sunt căutarea ta și calea pe care mergi” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (6)”]. În timp ce cugetam la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că biserica alege conducătorii pe baza principiilor. În calitate de conducător, o persoană trebuie să poată să aibă părtășie despre adevăr ca să rezolve problemele, iar umanitatea ei trebuie să fie, de asemenea, conform standardului. În plus, trebuie să aibă anumite capacități de lucru și să urmărească adevărul. Dacă această persoană nu urmărește adevărul și merge pe calea greșită, atunci, chiar dacă devine conducător, nu ajunge departe. Eu însă, am judecat dacă o persoană putea să fie conducător bazându-mă doar pe sfera de responsabilitate a îndatoririlor sale, pe cât de multă suferință a îndurat și pe durata instruirii. Standardele mele nu corespundeau deloc cu spusele lui Dumnezeu. Gândindu-mă la trecut, cu toate că m-am instruit mult timp ca să predic Evanghelia și înțelegeam unele principii ale predicării Evangheliei, iar rezultatele lucrării mele se îmbunătățeau în fiecare lună, nu m-am concentrat pe intrarea mea în viață și eram mulțumită doar să îmi găsesc ceva de făcut în fiecare zi. Rareori reflectam asupra mea și mă cunoșteam în lucrurile pe care le întâmpinam și rareori cugetam asupra adevărurilor-principii. Nu eram deloc o persoană care iubea sau urmărea adevărul. Principala responsabilitate a unui conducător este aceea de a-i conduce pe frați și pe surori să înțeleagă adevărul, să pătrundă cuvintele lui Dumnezeu și să experimenteze lucrarea Lui. Eu nu mă concentram să reflectez asupra mea și să mă cunosc, ci doar pe lucrarea de la exterior, prin urmare nu eram calificată să fiu conducătoare. Dacă chiar aș fi aleasă conducătoare, dar nu aș putea să fac lucrarea concretă, nu aș fi o conducătoare falsă? În plus, ca să fii conducător, trebuie să supraveghezi toate aspectele lucrării și să ai anumite capacități de lucru. La acea vreme, eu supravegheam doar lucrarea de evanghelizare și, uneori, când erau prea multe sarcini, nu le făceam față. Pur și simplu nu aveam calibrul sau capacitățile de lucru necesare ca să fiu conducătoare. Înainte, Charlotte fusese dintotdeauna conducătoare și avea părtășie despre adevăr mai clar decât mine. Cu toate că îi lipsea experiența legată de supravegherea lucrării de evanghelizare, era bine intenționată și era dispusă să practice și să învețe. Alegerea ei în funcția de conducătoare era opțiunea mai adecvată, iar eu ar trebui să sprijin lucrarea Charlottei. După ce am chibzuit asupra acestui aspect, am fost mai împăcată în privința faptului că nu am fost aleasă conducătoare.
Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Ca membru al omenirii create, un om trebuie să își păstreze poziția și să se poarte manierat. Să păzești cu grijă ceea ce-ți încredințează Creatorul. Să nu te abați sau să faci lucruri dincolo de aria capacităților tale sau care sunt neplăcute lui Dumnezeu. Nu încerca să fii o persoană măreață, un supraom sau un individ distins și nu căuta să devii Dumnezeu. Oamenii nu ar trebui să dorească să fie astfel. Să cauți să fii măreț sau un supraom e absurd. Să cauți să devii Dumnezeu este și mai dezonorant; este dezgustător și mârșav. Să devină adevărate ființe create este ceva prețios și scopul pe care ființele create ar trebui să și-l asume mai mult decât orice altceva; acesta este singurul țel pe care toți oamenii ar trebui să îl urmărească” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). „Când Dumnezeu cere oamenilor să-și îndeplinească bine datoria, El nu le cere să săvârșească un anumit număr de sarcini sau să ducă la capăt vreun angajament măreț și nici nu are nevoie ca ei să realizeze vreun demers important. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să fie în stare să facă tot ce pot într-un mod practic și să trăiască potrivit cuvintelor Sale. Dumnezeu nu are nevoie ca tu să fii măreț sau nobil ori să săvârșești vreo minune, și nici nu vrea să vadă surprize plăcute în tine. El nu are nevoie de astfel de lucruri. Dumnezeu nu are nevoie decât să practici potrivit cuvintelor Sale, cu statornicie. Atunci când asculți cuvintele lui Dumnezeu, fă ceea ce ai înțeles, du la bun sfârșit ceea ce ai priceput, amintește-ți bine ce ai auzit și apoi, când vine momentul să practici, fă asta potrivit cuvintelor lui Dumnezeu. Lasă-le să devină viața ta, realitățile tale și ceea ce trăiești. Astfel, Dumnezeu va fi mulțumit. […] Voi toți trebuie să înțelegeți limpede ce fel de oameni mântuiește lucrarea lui Dumnezeu și care este sensul mântuirii de la El. Dumnezeu le cere oamenilor să vină înaintea Lui să-I asculte cuvintele, să accepte adevărul, să-și înlăture firile corupte și să practice așa cum spune și poruncește Dumnezeu. Asta înseamnă să trăiască potrivit cuvintelor Lui, ca ceva opus propriilor noțiuni și închipuiri și filosofii satanice sau urmăririi «fericirii» omenești. Oricine nu ascultă cuvintele lui Dumnezeu sau nu acceptă adevărul, ci încă trăiește, impenitent, după filosofiile Satanei și cu o fire satanică, acest tip de persoană nu poate să fie mântuită de Dumnezeu. Îl urmezi pe Dumnezeu, însă, desigur, asta și pentru că Dumnezeu te-a ales – dar care este semnificația faptului că Dumnezeu te alege pe tine? Este acela de a te schimba într-o persoană care are încredere în Dumnezeu, care Îl urmează cu adevărat pe Dumnezeu, care poate renunța la tot pentru El și care este capabilă să urmeze calea lui Dumnezeu; într-o persoană care și-a alungat propria fire satanică, fără a-l mai urma pe Satana sau a mai trăi sub puterea lui. Dacă Îl urmezi pe Dumnezeu și îți realizezi datoria în casa Lui, dar încalci adevărul în toate privințele și nu practici sau nu experimentezi conform cuvintelor Lui, poate chiar împotrivindu-I-te, ai putea fi acceptat de Dumnezeu? Categoric nu. Ce vreau să spun prin asta? Să-ți realizezi datoria nu este, de fapt, dificil și nici greu de făcut într-o manieră loială și la un standard acceptabil. Nu trebuie să-ți sacrifici viața sau să faci vreun lucru deosebit sau dificil, trebuie, pur și simplu, să urmezi onest și statornic cuvintele și instrucțiunile lui Dumnezeu, neadăugând propriile idei sau desfășurându-ți propriile activități, ci mergând pe calea urmăririi adevărului. Dacă oamenii pot face asta, vor avea, practic, o asemănare umană. Atunci când au o supunere adevărată față de Dumnezeu și au devenit persoane oneste, vor avea asemănarea unei adevărate ființe umane” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Dumnezeu ne cere să ne purtăm cu onestitate și cu fermitate, să rămânem în poziția de ființă creată și să ne ținem de îndatoririle noastre. Acestea sunt obiectivele pe care ar trebui să le urmărim și aceasta este asemănarea pe care o persoană adevărată ar trebui să o aibă. Dacă o persoană nu urmărește niciodată adevărul și nu îl acceptă niciodată, atunci, indiferent cât de mare ajunge statutul sau prestigiul său, în ochii lui Dumnezeu acea persoană este inferioară și lipsită de valoare și nu poate să primească aprobarea Lui. Eu eram un exemplu viu. Înainte, eram responsabilă de o sferă destul de largă a lucrării, însă eu urmăream doar reputația și statutul, ca să câștig admirația oamenilor, și nu urmăream adevărul. Atunci când nu am fost aleasă conducătoare de district și nu am putut să câștig admirația și sprijinul mai multor oameni, nu am putut să mă supun, m-am folosit de lucrare ca să îmi vărs frustrările și, în mod inconștient, am ajuns să merg pe calea împotrivirii față de Dumnezeu și am fost demisă. De asemenea, m-am gândit cum unii antihriști aveau statut înalt, iar unii dintre ei erau conducători, însă au urmărit reputația și statutul, nu adevărul. Își făceau îndatoririle fără să caute principiile. Refuzau complet să accepte emondarea și, într-un final, din cauza numeroaselor lor fapte rele, erau excluși și eliminați de biserică. Din aceste fapte, am văzut mai clar dreptatea lui Dumnezeu. Nu este important dacă o persoană are statut sau dacă este admirată de alții, pentru că nu acestea sunt lucrurile care pot decide totul. Reputația și statutul nu pot să ajute o persoană să înțeleagă adevărul și să fie mântuită, deoarece Dumnezeu evaluează și stabilește finalul unei persoane în funcție de capacitatea ei de a obține, în cele din urmă, adevărul, și nu pe baza a cât de mare este statutul acesteia. Dacă aș crede în Dumnezeu doar ca să urmăresc admirația altora, fără să urmăresc adevărul, și nu m-aș concentra pe căutarea adevărului ca să satisfac intențiile lui Dumnezeu în lucrurile întâmpinate, atunci, chiar dacă aș crede până la final, tot aș fi eliminată. O persoană este prețioasă în ochii lui Dumnezeu doar dacă își îndeplinește îndatoririle și se supune orchestrărilor Lui. În casa lui Dumnezeu, biserica stabilește în mod rezonabil care sunt îndatoririle potrivite pentru fiecare persoană și le atribuie corespunzător, în funcție de punctele forte și de calibrul persoanei respective. Ar trebui să mă supun suveranității lui Dumnezeu, să rămân în poziția mea corespunzătoare și să fac tot posibilul în datoria mea curentă. Chiar dacă aș fi cea mai mică dintre toți, stând într-un colț, ar trebui să nu mă abat de la datoria mea și să Îl mulțumesc pe Dumnezeu. După ce am dobândit această înțelegere, m-am simțit mai împăcată și mai eliberată și am putut să gestionez situația în mod corespunzător. Astfel, am venit dinaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, sunt dispusă să mă supun situației pe care ai rânduit-o. Indiferent dacă mă admiră sau nu cineva, indiferent care este statutul meu printre alții, chiar dacă datoria mea nu atrage atenția, chiar dacă sunt așezată într-un colț, tot ar trebui să îmi îndeplinesc datoria și să fac tot ce pot.” În inima mea, m-am rugat adeseori în tăcere lui Dumnezeu în acest fel. Încet, emoțiile mele anterioare negative, pasive și potrivnice s-au diminuat treptat, starea mea s-a îmbunătățit și ea, iar rezultatele îndatoririlor mele s-au ameliorat puțin câte puțin.
În scurt timp, conducătorii mi-au cerut să fiu lideră de grup și să supraveghez adunarea unui grup mic. M-am simțit foarte recunoscătoare, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru că mi-a dat încă o ocazie de a mă instrui. Întâmplător, o soră pe care o supravegheasem odată fusese aleasă conducătoare de biserică și am fost puțin dezamăgită, gândindu-mă că eu eram doar lideră de grup și că îmi lipsea renumele asociat funcției de conducătoare de biserică și fiind îngrijorată de modul în care aveau să mă privească alții. Mi-am dat seama că dorința mea de reputație și de statut își făcea iarăși simțită prezența, astfel că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu în inima mea. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Ca membru al omenirii create, un om trebuie să își păstreze poziția și să se poarte manierat. Să păzești cu grijă ceea ce-ți încredințează Creatorul. Să nu te abați” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul I”). „Statutul nu este rânduit pentru oameni de Dumnezeu; Dumnezeu le oferă oamenilor adevărul, calea și viața astfel încât, în cele din urmă, îi face să devină ființe create care sunt conform standardului, niște ființe create mărunte și insignifiante – nu cineva care are statut și prestigiu și este venerat de mii de oameni” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, inima mea s-a luminat și mi-am dat seama că, prin această chestiune, Dumnezeu îmi scruta inima. În trecut, voiam mereu să fiu admirată și prețuiam reputația și statutul mai mult decât viața însăși. Când nu am fost aleasă conducătoare de district, am fost capabilă să îmi neglijez datoria și să râd de frații mei și de surorile mele, întârziind lucrarea bisericii. Aceasta era o pată eternă asupra mea și o suferință permanentă în inima mea. Am înțeles clar că, în comparație cu statutul, responsabilitățile sunt mai importante. De această dată, nu mai puteam să urmăresc statutul ca înainte; eram hotărâtă să îmi fac datoria în mod corespunzător. Chiar dacă aș fi pusă în cel mai discret colț, tot mi-aș face bine datoria, aș fi o ființă creată sinceră și supusă și aș compensa obligațiile din trecut. Nu mai puteam să fiu obiectul batjocurii Satanei, cu atât mai puțin să înșel speranțele lui Dumnezeu. În continuare, am cooperat în mod proactiv cu conducătorii în datoria mea. Am întrebat pentru soluționarea căror probleme din grup este nevoie de ajutorul meu și, uneori, când conducătorii îmi cereau să verific stările fraților și ale surorilor, făceam acest lucru în mod proactiv. M-am simțit foarte liniștită atunci când am practicat în acest fel. Mai târziu, am auzit că unii frați și unele surori din jurul meu aveau să fie promovați, unii dintre ei fiind anterior sub supravegherea mea. Cu toate că m-am simțit puțin neliniștită, m-am rugat lui Dumnezeu și am gestionat chestiunea în modul corect. Văzând că unii frați și unele surori întâmpinau dificultăți, am încercat din răsputeri să am părtășie cu ei și să îi ajut, iar rezultatele îndatoririlor noastre s-au îmbunătățit din ce în ce mai mult. După un timp, conducătorul de biserică mi-a spus că eram din nou acceptată în biserică. Auzind aceste vești, am avut un sentiment de nedescris în inima mea. Am fost foarte emoționată, dar, chiar și mai mult, am simțit vinovăție. Dumnezeu nu mă pusese în această situație ca să îmi îngreuneze circumstanțele sau ca să râdă de mine, ci ca să mă ajute să-mi recunosc problemele și să le corectez din vreme. Însă, la început, nu m-am cunoscut și aproape că L-am părăsit pe Dumnezeu. Gândindu-mă la acest lucru, îmi venea să îmi dau palme. Am venit dinaintea lui Dumnezeu, I-am oferit cu sinceritate recunoștința mea și L-am preaslăvit.
Experimentând aceste lucruri, mi-am dat seama cu adevărat că, indiferent în ce situații îi pune Dumnezeu pe oameni, o face întotdeauna cu speranța că ei se vor căi cu adevărat și vor merge pe calea cea dreaptă. Chiar dacă o persoană este demisă sau izolată, Dumnezeu nu o abandonează niciodată, ci continuă să o îndrume și să aibă grijă de ea. El folosește diferite mijloace ca să trezească inimile oamenilor și să îi schimbe în bine. Prin această experiență, am dobândit o oarecare înțelegere a firii drepte a lui Dumnezeu. Când mă tot răzvrăteam împotriva lui Dumnezeu și mă împotriveam Lui, mânia Sa s-a pogorât asupra mea. El m-a emondat și m-a disciplinat cu asprime, prin intermediul oamenilor, al evenimentelor și al lucrurilor din jurul meu, și m-a dat deoparte; în momentul în care am fost dispusă să mă pocăiesc dinaintea Lui, Dumnezeu a folosit cuvintele Sale ca să mă lumineze și să îndrume în continuare; când am revenit cu adevărat la Dumnezeu și am practicat conform cuvintelor Lui, biserica m-a acceptat înapoi. Firea lui Dumnezeu este însuflețită și reală, iar inima lui este sinceră și bună în demersul de mântuire a oamenilor. Slavă lui Dumnezeu!
