4. Ce se ascunde în spatele reticenței mele de a fi conducătoare?
La începutul lui mai 2024, mă ocupam de datoria de dansuri în biserică. Într-o seară, conducătoarea de district m-a informat că fusesem aleasă conducătoare de biserică. La auzul acestei vești, inima a început să-mi bată rapid. M-am gândit în sinea mea: „Cum au putut frații și surorile să mă aleagă conducătoare? Nu am niciun adevăr-realitate, calibrul meu e slab, iar firea mea coruptă este și ea gravă. Făcându-mi îndatoririle, am eșuat și m-am poticnit de multe ori. Cum aș putea să-mi asum datoria de conducătoare? A face această datorie nu înseamnă, oare, doar să aștept să fiu dezvăluită și eliminată? Mai ales că lucrarea dedicată imnurilor și dansurilor este foarte importantă, iar cu firea mea coruptă, s-ar putea ca într-o zi să ajung să tulbur și să perturb lucrurile. Atunci aș putea fi emondată de conducătorii superiori sau chiar demisă. Nu aș ajunge atunci complet distrusă, la capătul drumului în credința mea?” Numai gândul la asta mă făcea să-mi simt inima împovărată. Am ajuns chiar să suspectez că Dumnezeu avea să folosească această datorie pentru a mă elimina. Ulterior, am venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, chemându-L și cerându-I să-mi liniștească inima și să mă ajute să-I înțeleg intenția. Rugându-mă, mi-am dat seama că toate lucrurile, evenimentele și persoanele pe care le întâlneam în fiecare zi erau parte din suveranitatea și din rânduielile lui Dumnezeu, și nu apăreau din întâmplare. Dumnezeu îmi cunoaște foarte bine calibrul și statura și, de vreme ce El a îngăduit ca această datorie să-mi revină, trebuie să existe un adevăr pe care ar trebui să-l caut și în care să pătrund, așa că, mai întâi, trebuia să accept și să mă supun, nu să refuz sau să mă împotrivesc. Altfel, aș fi fost complet lipsită de rațiune. După ce m-am rugat, deși nu m-am mai eschivat de la datoria de conducătoare, tot mi-am simțit inima grea, ca și când ar fi apăsat-o o piatră mare, și am fost plină de durere și de îngrijorare.
A doua zi, în timpul devoționalelor mele, am vizionat două videoclipuri cu mărturii bazate pe experiențe, iar cuvintele lui Dumnezeu citate în ele mi-au captat inima. Dumnezeu spune: „Unii oameni se gândesc: «Oricine conduce este nesăbuit și ignorant și își provoacă distrugerea, pentru că, acționând în calitate de conducători, oamenii își dezvăluie inevitabil corupția, astfel încât Dumnezeu să o vadă. Ar mai fi dezvăluită atâta corupție dacă nu ar face această lucrare?» Ce idee absurdă! Dacă nu îndeplinești funcția de conducător, nu vei dezvălui corupție? Faptul că nu ești un conducător, chiar dacă arăți mai puțină corupție, înseamnă că ai obținut mântuirea? Conform acestui raționament, toți cei care nu slujesc pe post de conducători sunt cei care pot supraviețui și pot fi mântuiți? Nu este cumva prea ridicolă această afirmație? Oamenii care slujesc în calitate de conducători îi ghidează pe aleșii lui Dumnezeu să mănânce, să bea cuvântul lui Dumnezeu și să experimenteze lucrarea Lui. Această cerință și acest standard sunt înalte, așa că este inevitabil ca liderii să arate unele stări de corupție atunci când încep instruirea. Acest lucru este normal, iar Dumnezeu nu îl condamnă. Dumnezeu nu numai că nu condamnă asta, dar, îi și luminează, iluminează și îndrumă pe acești oameni și le încredințează poveri suplimentare. Atât timp cât se pot supune îndrumării și lucrării lui Dumnezeu, ei vor progresa mai repede în viață decât oamenii obișnuiți. Dacă sunt oameni care urmăresc adevărul, ei pot porni pe calea desăvârșirii de către Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai binecuvântat de Dumnezeu. Unii oameni nu pot vedea asta și denaturează faptele. Conform înțelegerii umane, oricât de mult se va schimba un conducător, lui Dumnezeu nu-i va păsa; El se va uita doar la cât de multă corupție dezvăluie conducătorii și lucrătorii și îi va condamna doar pe baza acestui lucru. Iar legat de cei care nu sunt conducători și lucrători, pentru că dezvăluie puțină corupție, chiar dacă nu se schimbă, Dumnezeu nu îi va condamna. Nu-i așa că este absurd? Nu este o blasfemie împotriva lui Dumnezeu? Dacă te împotrivești atât de serios lui Dumnezeu în inima ta, poți fi mântuit? Nu poți. Dumnezeu stabilește finalurile oamenilor, în principal, pe baza faptului că aceștia dețin adevărul și mărturie adevărată și depinde, în mare parte, dacă sunt oameni care urmăresc adevărul. Dacă îl urmăresc și se pot căi cu adevărat după ce sunt judecați și mustrați pentru comiterea unei fărădelegi, atunci, atât timp cât nu spun cuvinte sau nu fac lucruri care Îl hulesc pe Dumnezeu, vor fi, cu siguranță, capabili să obțină mântuirea. Conform închipuirilor voastre, toți credincioșii obișnuiți care Îl urmează pe Dumnezeu până la capăt pot obține mântuirea, iar cei care slujesc drept conducători trebuie să fie cu toții eliminați. Dacă vi s-ar cere să fiți conducători, ați crede că nu ar fi în regulă să nu o faceți, dar că, dacă ați sluji în calitate de conducător, ați dezvălui involuntar corupție, iar asta ar fi ca și cum v-ați trimite singuri la ghilotină. Nu cumva toate acestea sunt cauzate de înțelegerile voastre greșite cu privire la Dumnezeu? Dacă finalurile oamenilor ar fi stabilite în funcție de corupția pe care o dezvăluie, nimeni nu ar putea fi mântuit. În acest caz, ce rost ar mai avea ca Dumnezeu să facă lucrarea de mântuire? Dacă într-adevăr ar fi așa, unde ar fi dreptatea lui Dumnezeu? Omenirea ar fi incapabilă să vadă firea dreaptă a lui Dumnezeu. Prin urmare, ați înțeles cu toții greșit intențiile lui Dumnezeu, ceea ce arată că nu aveți o cunoaștere adevărată despre El” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu indicau cu precizie adevărata mea stare, iar eu mi-am dat seama în sfârșit că în inima mea se ascundeau noțiuni, închipuiri și înțelegeri greșite despre Dumnezeu. Credeam că, nefiind conducătoare în casa lui Dumnezeu, aveam să-mi dezvălui corupția de mai puține ori și aș fi fost emondată mai rar de conducătorii superiori și că, în acest fel, credința în Dumnezeu ar fi fost mai sigură, iar speranța mea de mântuire ar fi fost mai mare. Însă a face datoria de conducătoare implică multe adevăruri-principii, responsabilitatea este mai grea și, fără adevăruri-realități, inevitabil îmi voi dezvălui corupția, fiind înclinată să fac lucruri care tulbură și perturbă lucrarea casei lui Dumnezeu și să fiu dezvăluită și eliminată. Am văzut că Dumnezeu a spus că aceste noțiuni sunt înțelegeri greșite despre El și chiar o blasfemie la adresa Lui. Am fost șocată și m-am temut puțin. Nu îmi dădusem seama cât de gravă era natura acestor noțiuni. Am început să reflectez la cât de absurdă era, de fapt, această perspectivă. Am văzut unele conducătoare care au făcut greșeli, care au tulburat și au perturbat grav lucrarea bisericii și care au fost demise, îndepărtate sau chiar excluse. Așa că am considerat că a fi conducătoare este prea periculos și că, odată ce faci o greșeală, ești demisă sau eliminată. Însă nu am căutat niciodată principiile casei lui Dumnezeu pentru demiterea oamenilor. În realitate, demiterea unei conducătoare în casa lui Dumnezeu nu se bazează pe comportamentul ei de moment sau pe modul în care acționează într-un caz izolat, ci mai degrabă pe ceea ce urmărește consecvent și pe calea pe care o urmează. M-am gândit la o conducătoare și la două supraveghetoare din biserică demise anterior. Deși părea că au fost demise pentru că au eșuat în îndeplinirea unei anumite sarcini, pentru că au încălcat principiile și pentru că au tulburat și au întârziat lucrarea, în realitate, a fost din cauză că, în mod normal, nu s-au concentrat asupra urmăririi adevărului, și-au făcut îndatoririle fără să caute principiile și au acționat arbitrar multă vreme și, drept urmare, au tulburat și au perturbat lucrarea bisericii, însă nu s-au căit. De aceea au fost demise. Nu analizasem niciodată cauza principală a eșecului lor. Văzusem că făcuseră o singură greșeală și că fuseseră demise și atunci începusem să-L înțeleg greșit pe Dumnezeu și să fiu circumspectă față de El. Oare nu era acest lucru complet denaturat? Mai mult, în noțiunile mele, credeam că, dacă o persoană își dezvăluie corupția, comite fărădelegi sau este dezvăluită și demisă din îndatoririle sale, atunci va fi condamnată pe vecie de Dumnezeu, fără nicio speranță de mântuire. Și aceasta era o înțelegere greșită a mea. În realitate, când m-am gândit în detaliu la experiențele mele și la cele ale multor frați și surori și la modul în care am fost expuși, dezvăluiți și condamnați pentru că ne-am dezvăluit firile corupte, sau chiar demiși, am știut că aceștia erau pași necesari în experimentarea judecății și mustrării lui Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu nu ne-a abandonat din această cauză, ci, mai degrabă, ne-a oferit oportunități de-a ne căi și de-a ne transforma. El Și-a folosit cuvintele ca să ne lumineze și să ne îndrume, permițând ca gândurile și perspectivele noastre să se schimbe treptat și îngăduindu-ne să ne eliberăm treptat de firile noastre corupte. Aceste câștiguri au fost obținute prin experimentarea eșecului și a dezvăluirii. Am înțeles că dezvăluirea unei persoane în timp ce-și face îndatoririle nu înseamnă eliminare, ci o șansă de a dobândi adevărul. Dar, din fire, eu nu iubeam adevărul și nu voiam să sufăr, nu eram dispusă să accept judecata și mustrarea lui Dumnezeu și voiam doar să trăiesc în pace, precum o credincioasă obișnuită. Credeam că, în acest fel, voi evita marile eșecuri și dezvăluirile și că voi scăpa de suferință sau de rafinare și că, astfel, puteam fi mântuită. Însă nu mi-am dat seama că, fără a experimenta judecata și mustrarea, firea coruptă a unei persoane nu poate fi alungată, iar toate perspectivele, acțiunile și faptele sale vor rămâne în opoziție cu adevărul. În acest caz, cum poate fi mântuită o astfel de persoană? Mi-am dat seama că nu înțelegeam adevărul, că nu cunoșteam firea dreaptă a lui Dumnezeu și că trăiam în noțiunile și închipuirile mele. Perspectivele mele erau complet absurde și eronate. Dumnezeu hotărăște finalul unei persoane nu în funcție de câtă corupție a dezvăluit sau de câte fărădelegi a comis, ci de faptul dacă aceasta urmărește adevărul și se căiește cu adevărat. Dacă o persoană își dezvăluie corupția și apoi urmărește adevărul și ajunge la căința reală, atunci Dumnezeu tot îi oferă oportunitatea de a fi mântuită. Dar pe mine mă îngrijorau fărădelegile mele din trecut, din îndatoririle mele, și acum, deoarece nu înțelegeam adevărul, încă dezvăluiam multă corupție. Așa că mă temeam că, dacă nu eram atentă în datoria mea de conducătoare, aveau să apară probleme și că apoi aș fi fost detestată și eliminată de Dumnezeu. Chiar am judecat dreptatea lui Dumnezeu prin prisma părerilor mele înguste și mărunte!
Am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care expune teama oamenilor de a-și asuma responsabilitatea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unora le este frică să-și asume responsabilitatea în timp ce își îndeplinesc datoria. Dacă biserica le dă o treabă de făcut, ei se vor gândi mai întâi dacă aceasta presupune să-și asume responsabilitatea, iar dacă o face, nu vor accepta slujba. Condițiile lor pentru îndeplinirea unei datorii sunt, în primul rând, faptul că trebuie să fie o treabă lejeră; în al doilea rând, să nu fie aglomerată sau obositoare; și în al treilea rând, ca indiferent ce fac, să nu își asume nicio responsabilitate. Acesta este singurul tip de datorie pe care o preiau. Ce fel de persoană este aceasta? Nu este aceasta o persoană alunecoasă, înșelătoare? Nu vrea să-și asume nici cea mai mică responsabilitate. Ba chiar se teme că atunci când frunzele vor cădea din copaci, îi vor sparge capul. Ce datorie poate îndeplini o astfel de persoană? Ce folos ar putea avea aceasta în casa lui Dumnezeu? Lucrarea casei lui Dumnezeu are de-a face cu lucrarea de luptă cu Satana, precum și cu răspândirea Evangheliei Împărăției. Ce datorie nu implică responsabilități? Ați spune că a fi conducător implică responsabilitate? Nu sunt responsabilitățile acestuia cu atât mai mari și nu trebuie să-și asume responsabilitatea cu atât mai mult? Indiferent dacă predici Evanghelia, mărturisești, faci materiale video și așa mai departe – indiferent ce lucrare faci – atât timp cât se referă la adevărurile-principii, implică responsabilități. Dacă îndeplinirea datoriei tale este lipsită de principii, acest lucru va afecta lucrarea casei lui Dumnezeu, iar dacă îți este frică să-ți asumi responsabilitatea, atunci nu poți îndeplini nicio datorie. Oare o persoană care se teme să-și asume responsabilitatea în îndeplinirea datoriei sale este lașă sau există o problemă cu firea sa? Trebuie să fii capabil să faci diferența. Adevărul este că aceasta nu este o problemă de lașitate. Dacă acea persoană ar căuta avere sau ar face un lucru în interes propriu, cum ar putea fi atât de curajoasă? Și-ar asuma orice risc. Însă când face lucruri pentru biserică, pentru casa lui Dumnezeu, nu își asumă niciun risc. Astfel de oameni sunt egoiști și ticăloși, cei mai perfizi dintre toți. Oricine nu își asumă responsabilitatea în îndeplinirea unei datorii nu este câtuși de puțin sincer față de Dumnezeu, ca să nu mai vorbim despre loialitatea sa. Ce fel de persoană îndrăznește să-și asume responsabilitatea? Ce fel de persoană are curajul să poarte o povară grea? Cineva care preia conducerea și iese curajos în față într-un moment crucial pentru lucrarea casei lui Dumnezeu, care nu se teme să poarte o responsabilitate grea și să îndure greutăți mari atunci când vede lucrarea cea mai importantă și crucială. Acesta este cineva loial lui Dumnezeu, un bun soldat al lui Hristos. Se poate spune oare că toți cei care se tem să-și asume responsabilitatea în datoria lor o fac pentru că nu înțeleg adevărul? Nu; este o problemă în umanitatea lor. Nu au simțul dreptății sau al responsabilității, sunt oameni egoiști și ticăloși, nu credincioși în Dumnezeu cu inimă adevărată și nu acceptă câtuși de puțin adevărul. Din acest motiv, nu pot fi mântuiți” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”]. Văzând ceea ce expun cuvintele lui Dumnezeu, am simțit o tulburare intensă în inimă. Mi-am dat seama că teama mea de a fi conducătoare izvora din faptul că eram controlată de o fire egoistă și înșelătoare. „Să nu ieși niciodată în pierdere” e principiul pe care îl respectam; voiam să primesc binecuvântări de la Dumnezeu, dar nu să-mi asum riscuri mari. În esență, acesta era comportamentul unei persoane alunecoase și înșelătoare. Simțeam nu doar că dansul se alinia la interesele și hobbyurile mele, dar și că îndeplinirea acestei datorii dădea rezultate. Nu eram supraveghetoarea principală și nu aveam responsabilități majore, așa că simțeam că puteam să-mi fac îndatoririle în siguranță în biserică și, astfel, să am speranța de a fi mântuită. După ce am fost aleasă conducătoare, m-am simțit aruncată în epicentrul furtunii, mereu în pericol de naufragiu, așa că am vrut doar să fug de această datorie și să o refuz. În noțiunile mele, consideram că a face o datorie discretă, fără a ieși în evidență sau a-mi asuma mari responsabilități, era cea mai sigură opțiune și că, atât timp cât urmam până la capăt, aveam speranța mântuirii. Însă Dumnezeu spune că acest gen de persoană se teme să-și asume responsabilitatea, are o problemă cu umanitatea sa și nu crede cu adevărat în El și că acest lucru în sine înseamnă că nu poate fi mântuită. Am văzut în sfârșit că noțiunile și închipuirile mele erau în conflict cu adevărul. Am început să cuget: „De ce spune Dumnezeu că aceia care evită responsabilitatea sunt oameni cu o umanitate rea și care nu acceptă deloc adevărul?” Făcându-mi îndatoririle în casa lui Dumnezeu, am aderat mereu la principiul: „Să nu ieși niciodată în pierdere.” În tot ceea ce făceam și pentru fiecare datorie de care mă ocupam, mai întâi evaluam dacă îmi aducea beneficii; dacă da, făceam acel lucru, dar dacă nu, nu voiam să-l fac. Chiar dacă știam că implica lucrarea și interesele casei lui Dumnezeu, rămâneam reticentă să port povara. În ce fel eram în asentiment cu Dumnezeu? Oare nu era acesta comportamentul unei persoane egoiste și detestabile? Astăzi, Dumnezeu le asigură totul oamenilor în mod gratuit, oferindu-le adevărul fără plată, sperând că oamenii pot să practice adevărul și să-și îndeplinească îndatoririle de ființe create cu o inimă sinceră. Totuși, eu credeam în Dumnezeu de mulți ani, bucurându-mă de atât de mult din aprovizionarea Lui, dar nu mă gândisem niciodată să-L răsplătesc. În schimb, fusesem circumspectă și calculată față de Dumnezeu, luând în considerare doar propriul viitor și câștigurile sau pierderile mele și făcând planuri pentru acestea. În ce fel credeam eu cu adevărat în Dumnezeu? Oare nu eram doar o neîncrezătoare egoistă și alunecoasă? Cu o astfel de mentalitate și cu astfel de perspective asupra credinței, cum ar fi putut Dumnezeu să nu mă deteste? Așa că m-am rugat: „Dumnezeule, văd că sunt cu adevărat înșelătoare și ticăloasă. Nu vreau să trăiesc în propriile mele noțiuni, închipuiri, înțelegeri greșite și suspiciuni. Sunt dispusă să-Ți ofer inima mea și să mă bazez pe conștiința mea pentru a-mi asuma responsabilitatea. Te rog să mă ajuți și să mă îndrumi!”
Am văzut apoi alte două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, citate într-un alt videoclip cu mărturii bazate pe experiențe, și am găsit o cale de practică. Dumnezeu spune: „Care sunt manifestările unei persoane oneste? În primul rând, să nu se îndoiască de cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre manifestările unei persoane oneste. În afară de asta, cea mai importantă manifestare este de a căuta și practica adevărul în toate chestiunile – acest lucru este crucial. Spui că ești onest, dar împingi întotdeauna cuvintele lui Dumnezeu într-un ungher al minții tale și pur și simplu faci orice vrei tu. Este asta o manifestare a unei persoane oneste? Tu spui: «Deși calibrul meu e slab, am o inimă onestă.» Și, totuși, când e rândul tău să preiei o datorie, te temi că vei suferi sau că vei fi tras la răspundere dacă nu o îndeplinești bine, deci inventezi scuze ca să te eschivezi de la datoria ta sau sugerezi să o facă altcineva. Este aceasta manifestarea unei persoane oneste? Nu este, în mod clar. Așadar, cum ar trebui atunci să se poarte o persoană onestă? Ar trebui să se supună rânduielilor lui Dumnezeu, să fie loială datoriei pe care trebuie să o îndeplinească și să se străduiască să mulțumească intențiile lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Indiferent dacă ai un calibru bun sau slab și dacă înțelegi sau nu adevărul, în orice caz, trebuie să ai această atitudine: «Deoarece mi s-a dat să fac această lucrare, trebuie să o tratez cu seriozitate, trebuie să o transform în preocuparea mea și trebuie să-mi folosesc toată inima și toată puterea pentru a o face bine. În ceea ce privește posibilitatea de a o face perfect, nu pot să-mi permit să ofer o garanție, dar atitudinea mea este că mă voi strădui să o realizez bine și, cu siguranță, nu voi fi superficial în acest sens. Dacă apare o problemă cu lucrarea, ar trebui să-mi asum responsabilitatea și să mă asigur că învăț ceva din asta și-mi fac bine datoria.» Aceasta este atitudinea corectă” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. După ce am citit aceste două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, am simțit că El chiar scrutează adâncul inimii omului și înțelege foarte bine nevoile oamenilor. Când am auzit că fusesem aleasă conducătoare, m-am gândit repede la două scuze: „Am un calibru slab și, în calitate de conducătoare, mă voi confrunta în fiecare zi cu multe persoane, evenimente și lucruri, și cu multe probleme de rezolvat. Cu siguranță nu voi putea face față. În al doilea rând, nu înțeleg adevărul și nu pot desluși lucrurile, așadar, în ce fel sunt eu calificată să-i conduc pe frați și pe surori?” La început, am simțit că gândirea mea era destul de justificată și că dădea dovadă de conștiință de sine, dar apoi am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent dacă ai un calibru bun sau slab și dacă înțelegi sau nu adevărul, în orice caz, trebuie să ai această atitudine: «Deoarece mi s-a dat să fac această lucrare, trebuie să o tratez cu seriozitate, trebuie să o transform în preocuparea mea și trebuie să-mi folosesc toată inima și toată puterea pentru a o face bine. […]» Aceasta este atitudinea corectă.” După ce le-am citit, am rămas dintr-o dată fără cuvinte. Aceste două scuze mi se păruseră destul de valide, dar Dumnezeu nu le vede ca pe niște scuze sau dificultăți și cu atât mai puțin ar trebui să mă împiedice să-mi accept datoria. M-am simțit de parcă Dumnezeu m-ar fi avertizat față-n față, ca de la inimă la inimă. Dumnezeu nu Se uită la ce calibru am sau la câte adevăruri înțeleg. El ne cere să fim sârguincioși și responsabili în îndatoririle noastre și să ne dedicăm toată inima și puterea pentru a ne face bine îndatoririle. Inima mea a fost profund mișcată și am simțit că nu mai aveam nicio scuză să fug de datoria mea sau să o refuz. Deși datoria de conducătoare avea să fie dificilă pentru mine, eram dispusă să fiu cinstită conform cuvintelor lui Dumnezeu și să încep prin a accepta și a mă supune.
După aceea, am început să lucrez în colaborare cu o soră; în principal, eu eram responsabilă de lucrarea echipei de dans, în timp ce alte sarcini, precum imnurile, filmările și lucrarea de chestiuni generale îi reveneau în mare parte. Pe atunci, un grup de dans de care eram responsabilă nu mai crease niciun program de două luni. La început, am fost puțin agitată, temându-mă că nu voi putea face față lucrării. M-am rugat și L-am chemat continuu pe Dumnezeu, cerându-I să-mi dea credința și hotărârea de a mă supune, ca să-mi pot asuma datoria. În rugăciunile mele, mi-am amintit două expresii din cuvintele lui Dumnezeu pe care le citisem mai devreme: una era „pozitivă și proactivă”, iar cealaltă „în măsura posibilităților cuiva”. Am înțeles că acestea erau luminarea și îndrumarea lui Dumnezeu și că ar trebui să am o atitudine pozitivă și proactivă față de datoria mea. Întrucât calibrul meu era slab, nu înțelegeam adevărul și nu puteam să găsesc sau să rezolv multe probleme, asta însemna că trebuia să mă bizui mai mult pe Dumnezeu pentru a căuta adevărul și că mai întâi ar trebui să fac lucrurile la care mă puteam gândi și ceea ce eram capabilă să fac în măsura posibilităților mele. După aceea, mi-am încredințat starea și dificultățile lui Dumnezeu în fiecare zi și, cu un simț al poverii, m-am concentrat asupra stărilor surorilor din grup. Când identificam probleme, găseam principiile relevante pentru a avea părtășie și a pătrunde în acestea împreună cu ele, iar când întâmpinau dificultăți privind aranjamentele programului, aveam părtășie cu ele despre intențiile lui Dumnezeu și încercam să explorez soluții conform principiilor. Puțin câte puțin, programul a progresat. În fiecare zi mă simțeam împlinită și conectată cu mediul din jurul meu. Inima mea se apropia treptat de Dumnezeu, iar înțelegerile greșite și barierele dintre Dumnezeu și mine s-au redus considerabil. Sentimentul că aveam o greutate pe inimă a dispărut încet. De asemenea, într-o lună, grupul de dans a conceput un program care a fost încărcat online și care a fost bine primit de conducători. I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu.
Dar, pe neașteptate, după aproximativ trei luni, sora mea a fost demisă pentru că urmase orbește rânduielile greșite ale unei conducătoare false. Asta a făcut ca lucrarea de înregistrare a imnurilor să fie suspendată pentru câteva zile, perturbând și îngreunând grav lucrarea. Mai mult, conducătorii superiori au constatat că, din cauza calibrului ei slab, era incapabilă să facă o lucrare reală. Când am auzit despre acest lucru, inima a început să-mi bată din nou nebunește și m-am gândit: „S-a terminat! Fiindcă sora mea a fost demisă, va trebui să-mi asum toată lucrarea din biserică. Nici calibrul și nici capacitățile mele de lucru nu sunt suficiente! Am auzit de problemele pe care sora le-a întâmpinat în datoria ei, dar nu i-am văzut aceste greșeli. Dacă aș fi fost în locul ei, aș fi întârziat și eu lucrarea, și astăzi, eu aș fi fost cea demisă. Având în vedere calibrul meu și capacitatea mea de a vedea lucrurile, oare demiterea mea din această datorie nu este doar o chestiune de timp? Mai bine aș renunța și m-aș retrage nevătămată cât mai curând posibil, înainte de a comite un mare rău.” Dar când am gândit astfel, m-am simțit vinovată: „Mereu am vrut să renunț; acest lucru arată că mi-a lipsit supunerea față de Dumnezeu și loialitatea față de datoria mea! Dacă aș renunța și mi-aș abandona datoria, oare lucrarea nu ar fi întârziată? Dacă aș renunța, mi-aș ușura povara, dar aș fi iresponsabilă față de lucrarea casei lui Dumnezeu.” După ce m-am gândit la aceste lucruri, nu am mai îndrăznit să renunț. M-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să-mi protejeze inima, să mă lumineze, să mă îndrume să înțeleg adevărul și să-mi dea credința de care aveam nevoie pentru a experimenta această situație.
Situația pe care a rânduit-o Dumnezeu a fost miraculoasă. În acea seară, am primit o scrisoare din China, în care scria că, acolo, marele balaur roșu îi aresta cu frenezie pe cei care credeau în Dumnezeu, că frații și surorile își puteau face îndatoririle doar ascunzându-se și că trebuiau să schimbe des locuințele de găzduire. De asemenea, scrisoarea îi încuraja pe frații și pe surorile care plecaseră în străinătate să prețuiască oportunitatea pe care o aveau de a-și face îndatoririle și să și le îndeplinească. În scrisoare era citat și un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Binecuvântările nu pot fi obținute într-o zi sau în două; ele trebuie câștigate cu un preț mare. Cu alte cuvinte, trebuie să aveți o dragoste care a îndurat rafinarea, trebuie să aveți o mare credință și trebuie să aveți multe adevăruri pe care Dumnezeu vă cere să le obțineți; mai mult, trebuie să vă îndreptați spre dreptate și să nu fiți niciodată intimidați sau evazivi și trebuie să aveți o inimă iubitoare de Dumnezeu constantă până la moarte. Trebuie să fiți hotărâți, trebuie să aibă loc schimbări în viața-fire a voastră; corupția voastră trebuie vindecată și trebuie să acceptați toate orchestrările lui Dumnezeu, fără cârtire și chiar să fiți supuși până la moarte. Aceasta este ceea ce ar trebui să dobândiți, acesta este scopul final al lucrării lui Dumnezeu și este lucrul pe care îl cere Dumnezeu de la acest grup de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). După ce am citit scrisoarea, m-am simțit profund rușinată. Frații și surorile din China își riscă viața și tot se țin cu tărie de îndatoririle lor și chiar au scris pentru a-i încuraja pe frații și pe surorile din străinătate să-și facă în mod corespunzător îndatoririle. Dar eu? Fusesem scutită de arestările și de persecuțiile marelui balaur roșu și puteam să-mi fac datoria într-un mediu confortabil, dar când mă confruntam cu o mică dificultate și cu presiune în datoria mea, voiam să fug de aceasta și să renunț. Nu însemna asta că eram o lașă? Unde era coloana mea vertebrală? Unde era mărturia mea? Dumnezeu a spus că, pentru a crede în El și a-L urma, trebuie să experimentezi rafinarea și să ai hotărârea de a suferi și, mai important, că trebuie să urmărești adevărul, să treci printr-o schimbare a vieții-fire și să accepți și să te supui tuturor orchestrărilor Sale. Am simțit că fiecare cuvânt al Său era o cerință pentru mine. Acestea erau adevărurile pe care ar fi trebuit să le practic și în care ar fi trebuit să pătrund în acel moment și, dacă aș fi renunțat, nu aș fi practicat niciunul dintre aceste adevăruri. Oare acest lucru nu L-ar fi dezamăgit și dezgustat pe Dumnezeu? A doua zi, lidera unui grup de dans a vrut să renunțe pentru că nu putea colabora armonios cu ceilalți. Când am avut părtășie cu ea, m-am destăinuit privind propriile slăbiciuni și dificultăți și, citind cuvintele lui Dumnezeu, inima mea a fost treptat mișcată. Mi-am dat seama că îndatoririle sunt însărcinarea dată de Dumnezeu și că sunt responsabilități de neocolit. Oricât de dureros sau de greu ar fi fost, nu puteam să-mi resping datoria sau să-I rănesc inima lui Dumnezeu.
După aceea, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care a rezonat profund cu starea mea și m-a ajutat enorm. Dumnezeu spune: „Oamenii trebuie să-și abordeze îndatoririle și să se apropie de Dumnezeu cu inima cinstită. Dacă vor face acest lucru, vor fi oameni care se tem de Dumnezeu. Ce fel de atitudine au față de Dumnezeu oamenii cu inima cinstită? Ei au cel puțin o inimă cu frică de Dumnezeu, care I se supune în toate privințele, ei nu întreabă despre binecuvântări sau nenorociri, nu vorbesc despre condiții, ci se lasă la mila orchestrării lui Dumnezeu – aceștia sunt oamenii cu inima cinstită. Sunt oameni cu inima cinstită aceia mereu sceptici în privința lui Dumnezeu, care Îl cercetează cu atenție, care încearcă întotdeauna să cadă la învoială cu El? (Nu.) Ce se află în inima unor asemenea oameni? Înșelăciune și ticăloșie; ei cercetează cu atenție mereu. Și ce anume cercetează cu atenție? (Atitudinea lui Dumnezeu față de oameni.) Ei întotdeauna cercetează cu atenție atitudinea lui Dumnezeu față de oameni. Ce problemă e aceasta? Și de ce cercetează ei cu atenție acest lucru? Pentru că implică interesele lor vitale. […] Oamenii care pun preț în special pe propriile perspective, destine și interese mereu cercetează cu atenție dacă lucrarea lui Dumnezeu e benefică pentru perspectivele și destinele lor și pentru a obține binecuvântări. Într-un final, care e rezultatul cercetării lor atente? Tot ce fac ei este să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu și să I se împotrivească. Chiar și atunci când insistă să-și îndeplinească îndatoririle, o fac într-o manieră superficială, cu o dispoziție negativă; în inimile lor, încă se gândesc cum să profite și să nu aibă ceva de pierdut. Acestea sunt motivele lor când își îndeplinesc îndatoririle și, în acest sens, încearcă să se târguiască cu Dumnezeu. Ce fire este aceasta? E înșelăciune și este o fire ticăloasă. Aceasta nu mai este o fire coruptă obișnuită, ea a escaladat către răutate. Și când există acest tip de fire ticăloasă în inima unei persoane, aceasta este o luptă împotriva lui Dumnezeu! Ar trebui să fii lămurit cu privire la această problemă. Dacă oamenii Îl cercetează mereu pe Dumnezeu și încearcă să se târguiască atunci când își îndeplinesc îndatoririle, le pot face în mod corespunzător? În niciun caz. Ei nu Îl venerează pe Dumnezeu cu inimile lor și cu onestitate, nu au inimi cinstite, ei urmăresc în timp ce își îndeplinesc îndatoririle, abținându-se mereu – și care este rezultatul? Dumnezeu nu lucrează asupra lor, iar ei devin încurcați și confuzi, nu înțeleg adevărurile-principii și acționează conform propriilor înclinații și eșuează mereu. Și de ce eșuează mereu? Pentru că inimile lor sunt prea lipsite de claritate și, atunci când li se întâmplă lucruri, ei nu reflectează asupra propriilor persoane sau nu caută adevărul pentru a găsi o soluție și insistă să facă lucrurile așa cum doresc, după propriile preferințe, rezultatul acestui lucru este că eșuează întotdeauna când își îndeplinesc îndatoririle. Ei nu se gândesc niciodată la lucrarea bisericii și nici la interesele casei lui Dumnezeu, complotează întotdeauna de dragul lor, fac mereu planuri pentru propriile interese, pentru mândrie și statut și nu numai că își îndeplinesc prost datoria, dar și întârzie și afectează lucrarea bisericii. Nu înseamnă asta că o apucă pe căi greșite și că-și neglijează îndatoririle? Dacă cineva își face mereu planuri pentru propriile interese și perspective atunci când își îndeplinește datoria și nu se gândește la lucrarea bisericii sau la interesele casei lui Dumnezeu, atunci aceasta nu este îndeplinirea unei datorii. Este oportunism, înseamnă că face lucrurile pentru propriul beneficiu și pentru a obține binecuvântări pentru sine. Astfel, natura din spatele îndeplinirii datoriei sale se schimbă. Se rezumă doar la a face un târg cu Dumnezeu și la a dori să se folosească de îndeplinirea datoriei sale pentru a-și atinge propriile obiective. E foarte posibil ca acest mod de a face lucrurile să tulbure lucrarea casei lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin căutarea adevărurilor-principii poți să-ți îndeplinești bine datoria”). Dumnezeu spune că „ei nu întreabă despre binecuvântări sau nenorociri, nu vorbesc despre condiții, ci se lasă la mila orchestrării lui Dumnezeu – aceștia sunt oamenii cu inima cinstită”. Aceste cuvinte chiar mi-au străpuns inima. Dumnezeu cere ca oamenii să nu ia în considerare binecuvântările sau nenorocirile, dar eu acordam prea multă importanță posibilității de-a fi binecuvântată sau de-a îndura nenorociri. Eram îngrozită că, în timp ce îmi făceam datoria de conducătoare, aș fi putut să fac ceva rău care să tulbure și să perturbe lucrarea, lăsând în urmă pete și fărădelegi, și să fiu condamnată și eliminată de Dumnezeu și că, la sfârșit, nu numai că nu aș fi reușit să fiu mântuită, dar aș fi căzut și victimă nenorocirii. Am simțit acest lucru foarte intens când am aflat că două dintre cele trei foste conducătoare de district acționaseră cu încăpățânare și nu căutaseră adevărurile-principii în îndatoririle lor, astfel tulburând și perturbând grav lucrarea casei lui Dumnezeu și atrăgându-și demiterea. Acum, că și sora mea fusese demisă, am simțit că, dacă o persoană nu înțelegea adevărul și nu avea o inimă cu frică de Dumnezeu, era riscant să facă datoria de conducătoare și că putea fi ușor dezvăluită și eliminată, iar finalul și destinația viitoare ar fi fost nesigure. Eu voiam să-mi asigur viitorul și destinația, așa că am plănuit să renunț înainte de a face greșeli și să mă retrag nevătămată. Dumnezeu expune că aceasta este, de fapt, o luptă împotriva Lui, purtată printr-o fire înșelătoare și ticăloasă! Abia atunci am înțeles că a planifica mereu pentru propriile interese și propriul viitor, fără nicio considerație pentru lucrarea bisericii sau pentru interesele casei lui Dumnezeu, nu înseamnă a-mi face datoria. Înseamnă a încerca să-L întrec în istețime pe Dumnezeu și a mă împotrivi Lui. Făcându-mi datoria cu o astfel de mentalitate și cu o astfel de stare, chiar dacă nu slujeam drept conducătoare și nu făceam greșeli vizibile, inima mea calcula împotriva lui Dumnezeu și I se opunea. Aceasta este o faptă rea și e detestată și condamnată de Dumnezeu. Dumnezeu mi-a arătat o cale foarte clară, și anume să fiu o persoană cu o inimă cinstită, să nu întreb despre binecuvântări sau nenorociri, să nu pun condiții și să mă las la mila orchestrării lui Dumnezeu. Întrucât casa lui Dumnezeu nu mă demisese și nu mă eliminase, trebuia să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să-mi susțin cu statornicie datoria, făcând tot posibilul să-mi asum responsabilitățile pe care trebuia să mi le asum.
A doua zi, le-am scris o scrisoare conducătorilor superiori, dar nu am menționat că voiam să renunț. În schimb, am recunoscut responsabilitatea pe care trebuia să mi-o asum pentru întârzierea în lucrarea legată de imnuri și le-am mărturisit-o conducătorilor, spunând că eram dispusă să mă supun rânduielilor casei lui Dumnezeu. După ce am scris scrisoarea, m-am simțit calmă și liniștită, dispusă să accept orchestrarea lui Dumnezeu. În cazul în care conducătorii superiori m-ar fi emondat sau m-ar fi demis, aș fi înfruntat situația cu calm și mi-aș fi asumat responsabilitatea. Dacă nu eram demisă, aveam să mă țin de datoria mea și să-mi îndeplinesc responsabilitățile. Spre surprinderea mea, conducătorii superiori nu m-au demis după ce au citit scrisoarea și m-au lăsat să-mi continui instruirea în datoria mea. Prin această experiență, simt că am ajuns să înțeleg mai mult din firea dreaptă a lui Dumnezeu și să-mi dau seama că Dumnezeu prețuiește dacă inima unei persoane poate accepta adevărul și dacă poate fi umilă și cinstită față de El, fără a lua în considerare sau a planifica pentru propriile interese sau propriul viitor, ci gândindu-se în schimb la lucrarea casei lui Dumnezeu. Dacă intențiile unei persoane sunt corecte, atunci chiar dacă uneori face lucruri nechibzuite, Dumnezeu nu Și le va aminti, ci îi va oferi în schimb șansa de a-și face îndatoririle și de a-și compensa neajunsurile. După o vreme, biserica tot nu alesese o nouă conducătoare, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și m-am bizuit pe El pentru a monitoriza lucrarea bisericii. Ori de câte ori apăreau probleme, colaboram cu frații și cu surorile pentru a le rezolva. Am descoperit că, atunci când eram dispusă să-mi asum în mod activ responsabilitatea, să fiu mai preocupată de lucrare și să mă concentrez mai mult asupra ei, simțul poverii și al responsabilității mele pentru lucrarea bisericii, împreună cu abilitatea mea de a vedea lucrurile și capacitățile mele de lucru, s-au îmbunătățit toate fără să-mi dau seama. Era ca și cum aș fi devenit mai isteață decât înainte. A face lucrarea nu era atât de greu pe cât îmi imaginasem și am știut că aceste rezultate au fost obținute prin lucrarea Duhului Sfânt. Am experimentat cu adevărat că Dumnezeu Își protejează lucrarea și că omul doar cooperează. Dumnezeu nu le dă oamenilor mai mult decât pot duce, iar credința mea în El a sporit. Mai târziu, biserica a ales o nouă conducătoare și eu am colaborat cu ea în monitorizarea lucrării bisericii.
Făcând datoria de conducătoare în aceste câteva luni, am simțit bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu și am renunțat la unele dintre noțiunile, închipuirile, înțelegerile greșite și circumspecția mea față de Dumnezeu. Chiar mai mult, am experimentat faptul că, dându-mi șansa de a face datoria de conducătoare, Dumnezeu nu a vrut să-mi îngreuneze situația sau să mă dezvăluie, ci să-mi corecteze perspectivele greșite asupra credinței și să-mi curățească firea coruptă. A făcut-o pentru a mă impulsiona să fiu mai atentă și să mă gândesc mai mult cum să protejez interesele casei lui Dumnezeu și cum să fac lucrurile într-un mod care să aducă beneficii lucrării, fraților și surorilor. Mai mult, în ceea ce privește stările fraților și ale surorilor și dificultățile și problemele lor profesionale, am căutat adevărurile-principii, m-am instruit în rezolvarea problemelor cu ajutorul adevărului și, fără să-mi dau seama, nivelul meu de perspicacitate și statura mea au crescut într-o oarecare măsură. Am simțit că instruirea mea pentru a fi conducătoare a fost cu adevărat Dumnezeu care mă desăvârșea și că era dragostea lui Dumnezeu. Aducându-mi aminte de momentul în care am început să fac această datorie, m-am simțit foarte timidă și temătoare. Ba chiar L-am înțeles greșit pe Dumnezeu, crezând că El folosea această datorie pentru a mă elimina. Chiar nu puteam deosebi binele de rău sau albul de negru! Am fost total irațională! Acum nu-mi mai este teamă să fiu conducătoare. Indiferent ce aș putea experimenta sau înfrunta pe viitor, mă voi concentra doar asupra căutării și practicării adevărului și asupra îndeplinirii datoriei pe care se cuvine să o fac. Această mică transformare și intrarea pe care le-am dobândit au fost în întregime rezultatul îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!
