40. Înțelegerea egoismului meu și reflecții asupra acestuia
În aprilie 2024, am fost aleasă conducătoare de district și, la momentul respectiv, am simțit multă presiune. Am simțit că responsabilitatea acestei datorii era mare, că erau multe dificultăți de înfruntat și că trebuia să preiau multe griji și să plătesc un preț mare. Dar mi-am dat seama că această datorie era un har oferit de Dumnezeu și că nu ar trebui să mă gândesc doar la interesele mele trupești, așa că am acceptat-o cu bucurie. Dat fiind că eram nouă în această datorie, lucrarea care mi-a fost atribuită era relativ ușoară și eram responsabilă doar de lucrările bazate pe texte și de viața bisericii. În timpul liber, puteam, de asemenea, să vizionez videoclipuri și să ascult imnuri. Simțeam că a-mi face datoria în acest fel era destul de bine. Nu mult după aceea, o soră care colabora cu mine a fost demisă deoarece nu făcea o lucrare reală, așa că am preluat lucrarea de curățire de care fusese responsabilă. Abia când s-a făcut predarea, mi-am dat seama că lucrarea de curățire avea multe probleme, că nu erau suficiente persoane pentru a organiza materialele de curățire și că exista un număr considerabil de materiale de curățire rămase, care trebuiau revizuite. Am simțit că volumul meu de muncă crescuse semnificativ. Sarcinile pe care trebuia să le îndeplinesc veneau una după alta, iar programul meu era plin în fiecare zi.
Într-o zi, în timp ce mă ocupam de sarcinile mele, partenera mea, sora Qiu Yan, a spus: „Lucrarea de evanghelizare a întâmpinat dificultăți și rezultatele au scăzut semnificativ. Trebuie să discutăm cu toții, împreună, și să găsim o soluție.” Înainte, când fusesem conducătoare de biserică, învățasem câte ceva despre aceste situații. Când frații și surorile întâmpinau dificultăți în predicarea Evangheliei, tindeau să se retragă, iar conducătorii și lucrătorii nu se concentrau pe rezolvarea acestor probleme reale, ci continuau doar să ceară progrese. Aceasta era principala cauză pentru care lucrarea de evanghelizare avea rezultate slabe. Voiam să vorbesc deschis despre această problemă, dar apoi m-am gândit: „Lucrarea de curățire de care sunt responsabilă are și ea multe probleme. Mintea mea este ocupată mereu, în fiecare zi. Așadar, dacă particip și la lucrarea de evanghelizare, nu ar fi acesta un efort suplimentar din partea mea? De unde să găsesc toată această energie suplimentară?” Așadar, am simțit că ar trebui să mă concentrez doar pe lucrarea de care eram responsabilă. Și, cu acest gând, nu am spus nimic și am continuat să-mi văd de sarcinile mele. În acel moment, sora Qiu Yan m-a întrebat: „Înainte ai fost conducătoare de biserică, așa că ar trebui să ai o oarecare înțelegere a lucrării de evanghelizare. Ai vreo sugestie bună?” M-am gândit în sinea mea: „Nu mi-am terminat încă propriile sarcini. Dacă discut acum despre lucrarea de evanghelizare, nu cumva voi întârzia lucrarea pe care o am de făcut?” Așa că am refuzat și am spus: „Poți pur și simplu să discuți cu Li Yue. Eu acum am multe sarcini urgente de care să mă ocup.” Apoi m-am întors pur și simplu la sarcinile mele. Li Yue a văzut comportamentul meu neplăcut și mi-a spus pe un ton sever: „La urma urmelor, perspectiva unei singure persoane este limitată. Rezolvarea dificultăților din lucrare necesită participarea tuturor. Ești iresponsabilă!” Auzind critica surorii, m-am simțit vinovată, gândindu-mă că am fost prea egoistă acționând astfel. Abia atunci m-am oprit din ce făceam și am participat la discuție. Am vorbit și despre problemele pe care le observasem în timp ce-mi făceam îndatoririle în biserică și, nu după mult timp, prin părtășie, am găsit o soluție.
Câteva zile mai târziu, Li Yue și Qiu Yan discutau despre problema cultivării udătorilor. Ele spuneau că unii conducători ai bisericii nu se concentrau pe cultivarea oamenilor, ceea ce a dus la o criză de udători în biserică, astfel că unii nou-veniți nu puteau avea parte de udare la timp, ceea ce îngreuna grav lucrarea de udare a nou-veniților. Ele spuneau că trebuia să le scriem conducătorilor bisericii pentru a le comunica acest lucru. Mi-au cerut să mă alătur discuției pentru a rezolva această problemă, dar m-am gândit: „Aceasta nu este o problemă care să poată fi rezolvată dintr-o dată. Aceste probleme vor lua mult timp și multă energie mentală, iar lucrarea de udare nici măcar nu este responsabilitatea mea. Dacă discut acum despre asta, voi întârzia lucrarea pe care o fac și, după aceea, dacă sarcinile lucrării mele se adună, va trebui să petrec mai mult timp ca să le rezolv. În plus, rezolvarea problemei nu-mi va aduce nicio recunoaștere. Voi investi timp și energie și voi întârzia în propria lucrare, deci, care e rostul?” Ca urmare, am dat doar un răspuns superficial: „Nu prea pricep aceste probleme și nu pot să dau vreun sfat bun. Discutați mai întâi între voi, apoi scrieți o scrisoare pentru a avea părtășie cu conducătorii bisericii și, după ce va fi scrisă, o putem revizui împreună.” Auzind răspunsul meu, surorile nu au spus nimic și, astfel, nu au avut de ales decât să discute singure despre această chestiune. Mai târziu, Qiu Yan a terminat de scris scrisoarea și ne-a cerut să oferim sugestii. Am aruncat o privire rapidă peste text și mi-am dat seama că unele părți nu erau clare și că trebuiau completate și îmbunătățite, dar nu am vrut să fac efortul de a-l revizui, așa că doar i-am menționat pe scurt câteva dintre probleme. După ce a auzit comentariile mele, Qiu Yan tot nu știa cum să facă adăugiri și a spus jenată: „Nu mă prea pricep să scriu scrisori și reviziile mi se par, de asemenea, dificile. N-ai putea tu să mă ajuți să revizuiesc și să completez scrisoarea asta? Astfel, lucrarea nu va fi tergiversată.” Eu am tot insistat ca sora să o revizuiască. Văzând că inventam toate aceste scuze, în cele din urmă, ea m-a criticat: „Nu ai participat ieri la discuție, iar acum, că scrisoarea a fost scrisă, tot nu vrei să ajuți să o revizuim. Lucrarea bisericii este un efort colectiv și fiecare își asumă o parte din responsabilitate, dar tu te gândești numai la volumul tău de muncă. Ești complet egoistă și detestabilă!” Când am auzit-o zicând acest lucru, m-am simțit foarte nedreptățită și am început să-mi fac o părere proastă despre surori, gândindu-mă că ele nu-mi înțeleg deloc dificultățile. M-am gândit: „Am făcut această datorie pentru o perioadă scurtă de timp și deja am în fiecare zi mult de muncă. Acum vreți să petrec și mai mult timp pentru lucrarea de care sunteți responsabile și, când lucrarea voastră va da rezultate, meritul vi-l veți asuma voi. Eu voi fi doar în spatele scenei și nu va exista nicio recompensă pentru mine. De asemenea, sarcinile lucrării mele se vor acumula și va trebui să investesc timp și energie, ocupându-mă și de asta. Pur și simplu, pentru mine, nu merită!” Însă, văzând-o pe soră atât de neajutorată, am acceptat cu reticență și am revizuit scrisoarea. Însă simțeam că sunt foarte ținută în frâu și că această datorie era prea dificilă. Trebuia nu numai să-mi monitorizez propriile responsabilități, ci și să mă ocup de munca surorilor și îmi doream pur simplu să scap din această situație. În acea perioadă, îmi făceam datoria într-o stare de confuzie și de amorțire, fără a simți lucrarea Duhului Sfânt, și, în fiecare zi, îmi făceam doar datoria pe pilot automat. În durerea mea, am venit cu starea mea înaintea lui Dumnezeu, rugându-mă și căutând: „Dumnezeule, simt multă presiune din cauza problemelor din datoria mea, dar trebuie, de asemenea, să particip la lucrarea generală, iar în inima mea mă simt potrivnică. Știu că starea mea este greșită, dar pur și simplu nu mă pot convinge să mă supun. Dumnezeule, Te rog să mă îndrumi, ca să pot căuta adevărul și să-Ți înțeleg intenția.”
În timpul devoționalelor mele, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă tu crezi în suveranitatea lui Dumnezeu, atunci trebuie să crezi că întâmplările de zi cu zi, fie ele bune sau rele, nu au loc la întâmplare. Nu e vorba de faptul că cineva este aspru cu tine dinadins sau că te vizează; totul a fost rânduit și orchestrat de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a dobândi adevărul, trebuie să înveți de la oamenii, din evenimentele și lucrurile din apropiere”). Cuvintele lui Dumnezeu au desfăcut instantaneu nodul din inima mea. Oamenii, evenimentele și lucrurile care apar în fiecare zi în viața mea sunt parte din suveranitatea și din rânduielile lui Dumnezeu și trebuia să mă liniștesc înaintea lui Dumnezeu pentru a trage învățăminte și a-mi cunoaște propria fire coruptă. Dar acum, în situația în care mă aflam, simțeam că surorile mele nu-mi înțelegeau dificultățile. Trăiam într-o stare în care mă preocupam obsesiv de oameni și de lucruri și nu aveam nicio supunere. Trebuia să las persoana mea deoparte, să vin înaintea lui Dumnezeu pentru a căuta adevărul și să reflectez asupra mea.
Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Indiferent ce lucrare întreprinde, antihriștii nu se gândesc niciodată la interesele casei lui Dumnezeu. Se gândesc doar dacă propriile interese vor fi afectate, doar la puțina lucrare prezentă care e în beneficiul lor. Pentru ei, lucrarea principală a bisericii este doar un lucru făcut în timpul liber. Nu o iau deloc în serios. Se mișcă doar când sunt îndemnați să acționeze, fac numai ceea ce le place și doar lucrarea menită pentru a le păstra statutul și puterea. În ochii lor orice lucrare rânduită de casa lui Dumnezeu, lucrarea de răspândire a Evangheliei și intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu nu sunt importante. Indiferent ce dificultăți întâmpină alți oameni în munca lor, ce probleme au identificat și raportat lor, cât de sincere le sunt cuvintele, antihriștii nu acordă atenție, nu se implică, de parcă asta nu are nicio legătură cu ei. Indiferent de cât de importante sunt problemele care apar în lucrarea bisericii, ei sunt extrem de indiferenți. Chiar și atunci când văd problema înaintea ochilor, ei doar o abordează superficial. Numai atunci când sunt emondați direct de Cei de mai sus și li se ordonă să rezolve o problemă, vor face, în silă, puțină lucrare reală și vor oferi Celor de mai sus ceva de văzut; curând după aceea, își vor vedea de propria treabă. Când vine vorba de lucrarea bisericii și de lucrurile importante ale contextului mai larg, ei sunt dezinteresați și desconsideră aceste lucruri. Ba chiar ignoră problemele pe care le descoperă și dau răspunsuri superficiale sau dau din colț în colț când sunt întrebați de probleme, abordându-le doar cu mare reticență. Aceasta este manifestarea egoismului și abjecției, nu-i așa?” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Excursul patru: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea întâi)”]. „Dacă o persoană crede în Dumnezeu, dar nu ține seama de cuvintele Sale, nu acceptă adevărul sau dacă nu se supune aranjamentelor și orchestrărilor Sale; dacă doar manifestă anumite comportamente bune, dar nu e capabilă să se răzvrătească împotriva trupului și să renunțe la nimic din mândria sau interesele sale; dacă, deși după aparențe își îndeplinește datoria, trăiește încă în conformitate cu firile sale satanice și nu a renunțat în niciun fel la filosofiile și modurile de existență ale Satanei și nu și le-a schimbat, atunci cum ar putea să creadă în Dumnezeu? Aceasta este credința în religie. Astfel de oameni renunță la lucruri și se sacrifică superficial, dar, dacă ne uităm la calea pe care merg, la originea și punctul de început a tot ceea ce fac, ei nu folosesc drept bază pentru acele lucruri cuvintele lui Dumnezeu sau adevărul; în schimb, ei continuă să acționeze conform propriilor noțiuni și închipuiri, presupuneri subiective, ambiții și dorințe. Filosofiile și firile Satanei continuă să servească drept bază a existenței și acțiunilor lor. În chestiuni în care nu înțeleg adevărul, nu îl caută; în chestiuni în care înțeleg adevărul, nu-l practică, nu Îl onorează pe Dumnezeu ca fiind măreț și nici nu prețuiesc adevărul. Deși cu numele și cu vorba Îl recunosc pe Dumnezeu și cred în El și, deși par capabili să îndeplinească o datorie și să-L urmeze pe Dumnezeu, ei trăiesc după firea lor satanică în tot ce spun și fac. Toate lucrurile pe care le spun și le fac sunt dezvăluiri ale unei firi corupte. Nu îi veți vedea practicând sau experimentând cuvintele lui Dumnezeu, cu atât mai puțin nu-i vezi cum caută adevărul și i se supun în toate. În acțiunile lor, ei se gândesc la propriile interese înainte de toate și își îndeplinesc mai întâi propriile dorințe și intenții. Sunt aceștia oameni care Îl urmează pe Dumnezeu? (Nu.) […] Indiferent de câți ani cred, ei nu au stabilit o relație normală cu Dumnezeu; indiferent ce fac sau ce li se întâmplă, primul lucru la care se gândesc este: «Ce vreau să fac, ce ar fi în interesul meu și ce nu ar fi, ce s-ar putea întâmpla dacă aș face un lucru sau altul» – acestea sunt lucrurile la care se gândesc mai întâi. Ei nu se gândesc deloc la ce fel de practică L-ar slăvi pe Dumnezeu și ar fi mărturie pentru El sau I-ar satisface intențiile și nici nu se roagă pentru a căuta care sunt cerințele lui Dumnezeu și ce spun cuvintele Sale. Ei nu acordă niciodată atenție intențiilor sau cerințelor lui Dumnezeu și modului în care oamenii trebuie să practice pentru a-L mulțumi. Deși uneori se roagă înaintea lui Dumnezeu și au părtășie cu El, ei doar vorbesc cu ei înșiși, nu caută sincer adevărul. Atunci când se roagă lui Dumnezeu și Îi citesc cuvintele, nu le raportează la problemele pe care le întâlnesc în viața reală. Așadar, cum tratează ei suveranitatea, rânduielile și orchestrările lui Dumnezeu, în mediul rânduit de El? Când se confruntă cu lucruri care nu le mulțumesc propriile dorințe, le evită și se împotrivesc în inima lor. Când se confruntă cu lucruri care provoacă o pierdere pentru interesele lor sau împiedică realizarea intereselor lor, ei încearcă prin toate mijloacele să caute o cale de ieșire, străduindu-se să își maximizeze propriile beneficii și luptând pentru a evita orice pierderi. Ei caută să își mulțumească propriile dorințe, nu să satisfacă intențiile lui Dumnezeu. Oare este aceasta credință în Dumnezeu? Au astfel de oameni o relație cu Dumnezeu? Nu, nu au. Ei trăiesc într-o manieră josnică, dezgustătoare, intransigentă și urâtă. Nu numai că nu au nicio relație cu Dumnezeu, dar se și opun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu la fiecare pas. Ei spun adesea: «Fie ca Dumnezeu să dețină suveranitatea peste toate și să domnească în viața mea. Sunt dispus să-L las pe Dumnezeu să ia tronul, să domnească și să guverneze în inima mea. Sunt dispus să mă supun rânduielilor și orchestrărilor lui Dumnezeu.» Însă, atunci când lucrurile cu care se confruntă le dăunează propriilor interese, ei nu se pot supune. În loc să caute adevărul într-un mediu rânduit de Dumnezeu, ei caută să se abată din drum și să evite acel mediu. Nu vor să se supună rânduielilor și orchestrărilor lui Dumnezeu, ci să facă lucrurile după propria lor voință, doar în măsura în care nu le sunt afectate interesele. Ignoră complet intențiile lui Dumnezeu, preocupându-se doar de propriile interese, de propriile circumstanțe și de propriile stări de spirit și sentimente. Asta înseamnă să crezi în Dumnezeu? (Nu.)” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O persoană nu poate fi mântuită prin credință în religie sau prin implicarea în ceremonii religioase”). Părtășia lui Dumnezeu este foarte clară. O persoană care crede cu adevărat în Dumnezeu poate căuta adevărul și se poate supune lucrării Lui atunci când se confruntă cu lucruri care nu se aliniază la noțiunile ei. Dacă, atunci când se confruntă cu lucruri care nu corespund noțiunilor ei, o persoană nu caută deloc adevărul și ia în considerare doar propriile interese și caută căi de scăpare, atunci nu este cu adevărat credincioasă în Dumnezeu, iar El nu o aprobă. Antihriștii sunt exact astfel de persoane. Ei nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu sau situația generală a îndatoririlor lor și fac doar ceea ce le aduce beneficii în ceea ce privește faima, câștigul sau statutul. Dacă ceva nu le aduce beneficii, chiar dacă observă o problemă sau alții le cer ajutor, antihriștii întorc capul și rămân surzi. Sunt complet fără inimă, nemiloși, egoiști, detestabili și lipsiți de umanitate. În fața expunerii cuvintelor lui Dumnezeu, m-am simțit rușinată și jenată. În acel moment, în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, nemulțumirile, împotrivirea și nesupunerea mea păreau toate atât de irezonabile. M-am gândit la faptul că crezusem în Dumnezeu atâția ani. La exterior, renunțasem la familie și la carieră și păream să cred cu adevărat în Dumnezeu, dar, în îndatoririle mele, toate gândurile și preocupările mele priveau beneficiul meu personal și nu protejam deloc lucrarea casei lui Dumnezeu. În ce fel eram eu o membră a casei lui Dumnezeu? Când surorile mele au discutat despre problemele din lucrarea de evanghelizare și au vrut să găsim soluții împreună, eu, deși aveam o înțelegere despre anumite situații, m-am temut că, dacă aș vorbi, ar trebui să particip la soluție, ceea ce mi-ar întârzia propria lucrare, așa că am folosit faptul că eram ocupată cu lucrarea ca scuză pentru a refuza să particip. Când biserica ducea lipsă de udători și conducătorilor trebuia să le fie trimisă o scrisoare urgentă de părtășie despre problema cultivării oamenilor, mi-a fost teamă să nu-mi măresc volumul de muncă și m-am gândit că, și dacă aș face-o bine, nu aș primi nicio recunoaștere pentru asta, așa că am dat doar un răspuns superficial și nu am vrut să mă implic. Când sora a scris scrisoarea și m-a rugat să o verific, am observat probleme, dar nu am vrut să petrec timp corectându-le. Pentru aceste sarcini, nu că nu aș fi putut identifica problemele sau că nu aș fi știut cum să le rezolv, dar eram mult prea egoistă și detestabilă și mă gândeam doar la propriile interese, iar dacă ceva nu îmi aducea beneficii pentru reputația sau pentru statutul meu, nu voiam să o fac. Unde mai era loc pentru Dumnezeu în inima mea? Cu un astfel de comportament, când sora m-a emondat pentru egoismul și caracterul meu detestabil, m-am simțit chiar nedreptățită și am vrut să evit și să abandonez această datorie. Eram cu adevărat irezonabilă! Mai ales când am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Ei caută să își mulțumească propriile dorințe, nu să satisfacă intențiile lui Dumnezeu. Oare este aceasta credință în Dumnezeu? Au astfel de oameni o relație cu Dumnezeu? Nu, nu au”, M-am simțit oarecum mișcată. Crezusem în Dumnezeu mulți ani și mâncasem și băusem atât de multe dintre cuvintele lui Dumnezeu și mă bucurasem de atât de multe haruri și binecuvântări din partea Lui, dar când am văzut probleme apărând în domenii cheie precum lucrarea de evanghelizare și cea de udare, eu pur și simplu le-am ignorat. Cum aș putea să zic că sunt o credincioasă în Dumnezeu? Nu fusesem loială nici măcar în munca mea! Abia după ce mi-am dat seama de aceste lucruri, am înțeles cât de grav coruptă era firea mea și mi s-a făcut puțin teamă. Așa că am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, văd că starea mea este cu adevărat periculoasă. Am acționat și m-am comportat conform unei firi satanice și am fost complet egoistă și răzvrătită! Dumnezeule, Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă ca să pot să-mi cunosc cu adevărat firea coruptă.”
Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „După ce este coruptă de Satana, o persoană își pierde conștiința și rațiunea. Inima sa este indusă în eroare complet de Satana, iar ea acceptă numeroasele gânduri și puncte de vedere care provin de la Satana, precum și câteva zicale și opinii din tendințele rele. Când se ajunge în acest punct, conștiința și rațiunea acelei persoane sunt complet corupte și distruse – se poate spune că, în acest moment, conștiința și rațiunea ei sunt absolut pierdute. Ceea ce se arată este că are un caracter foarte josnic și rău. Adică, înainte să fi acceptat lucruri pozitive, în inima ei, a acceptat deja multe lucruri false de la Satana. Aceste lucruri i-au corupt grav umanitatea, ducând la o umanitate foarte slabă. De exemplu, după ce acceptă gândul și perspectiva satanică din lume, care afirmă următoarele: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate», oare conștiința sa se va îmbunătăți, va rămâne la fel sau se va deteriora? (Se va deteriora.) Și care sunt manifestările specifice ale acestei deteriorări? (Acea persoană ține cont doar de propriile interese în tot ceea ce face.) De dragul propriului scop și al propriilor interese, nu se dă înapoi de la nimic. Poate să-i înșele pe alții și să le facă rău și poate face orice este contrar moralității și conștiinței. Pe măsură ce face asta, acțiunile ei devin mai nemiloase, inima ei devine mai întunecată, își pierde simțul conștiinței și umanitatea. Pentru propriile interese, va trage pe sfoară și va înșela pe oricine […]. Care este motivul pentru care poate înșela pe oricine? Care este principala cauză? Principala cauză este că a acceptat gândurile și punctele de vedere ale Satanei și că acționează sub dominația acestora. În cele din urmă, conștiința și rațiunea umanității sale nu mai funcționează; adică, lucrurile de bază pe care ar trebui să le aibă umanitatea încetează complet să funcționeze și sunt cu totul erodate și controlate de gândurile rele ale Satanei. Procesul de erodare și de controlare este procesul prin care persoana acceptă aceste gânduri și puncte de vedere și, desigur, este și procesul prin care este coruptă” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (10)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au expus faptul că problema de fond a refuzului meu de a participa la lucrarea generală era că eram influențată de otrăvurile Satanei, care mă făcuseră cu adevărat egoistă, detestabilă și lipsită de umanitate. Trăisem după filozofiile satanice pentru interacțiuni lumești, cum ar fi „Fiecare să-și vadă de treaba lui” și „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”. Devenisem extrem de egoistă și interesată doar de sine, judecând tot ceea ce făceam în funcție de beneficiile pe care mi le aducea sau nu. Depuneam eforturi pentru lucrurile care îmi aduceau reputație și statut, dar ignoram tot ce nu era în beneficiul meu. Chiar și atunci când alții îmi cereau ajutorul sau îmi reaminteau, eu nu mă ocupam de aceste lucruri și chiar credeam că e de la sine înțeles că, dacă ceva nu era responsabilitatea mea, chiar dacă exista o problemă, nu era treaba mea și aveam toate motivele să o ignor. Sub influența acestor gânduri și puncte de vedere am ignorat lucrarea de evanghelizare, iar când surorile mi-au cerut ajutorul, eu m-am tot făcut că nu aud. Chiar și când lucrarea de evanghelizare era îngreunată, nu voiam să particip, deși aveam câteva idei pentru o soluție. Când lipsa udătorilor din biserică ajunsese deja să afecteze lucrarea de udare, eu mă temeam că voi întârzia în propria lucrare, lucru care nu mi-ar fi îmbunătățit reputația sau statutul, așa că nu voiam să colaborez armonios cu surorile pentru a rezolva problema și, chiar dacă acest lucru tergiversa lucrarea de udare, nu simțeam nicio vinovăție. Comportamentul meu egoist și detestabil era atât de evident. Cu toate acestea, când sora mi-a semnalat egoismul, eu tot am refuzat să accept, am ripostat și m-am simțit potrivnică, și nu m-am simțit deloc rușinată de eșecul meu în a susține interesele casei lui Dumnezeu din cauza egoismului și a caracterului meu detestabil. Trăiam conform otrăvurilor Satanei și nu protejam deloc interesele casei lui Dumnezeu. Conștiința și rațiunea mea deveniseră amorțite. Pentru a evita griji și poveri suplimentare, am ignorat complet intențiile lui Dumnezeu și interesele casei Lui. Modul în care îmi tratam datoria era, de fapt, o respingere a acesteia și era o trădare a lui Dumnezeu! Dându-mi seama de aceste lucruri, am simțit în sfârșit că îmi uram firea coruptă, egoistă și detestabilă.
În timpul unuia dintre devoționalele mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Pentru toți cei care îndeplinesc o datorie, indiferent cât de profundă sau superficială este înțelegerea lor despre adevăr, cel mai simplu mod de a practica intrarea în adevărul-realitate este să se gândească, în toate, la interesele casei lui Dumnezeu și să renunțe la propriile dorințe egoiste, la intențiile personale, la motive, mândrie și statut. Să pună interesele casei lui Dumnezeu pe primul loc – măcar atât ar trebui să facă un om. Dacă o persoană care îndeplinește o datorie nu poate face nici măcar atât, atunci cum se poate spune că își face datoria? Asta nu înseamnă a-ți îndeplini datoria. Ar trebui să te gândești mai întâi la interesele casei lui Dumnezeu, să fii atent la intențiile Sale și să ții seama de lucrarea bisericii. Pune aceste lucruri înainte de toate; abia după aceea poți să te gândești la stabilitatea statutului tău sau la cum te privesc alții. Nu simțiți că devine ceva mai ușor atunci când împărțiți asta în doi pași și faceți unele compromisuri? Dacă vei practica astfel o vreme, vei ajunge să simți că a-L mulțumi pe Dumnezeu nu este un lucru atât de dificil. Ba mai mult, ar trebui să poți să-ți îndeplinești responsabilitățile, să-ți îndeplinești obligațiile și datoria, să lași deoparte dorințele, intențiile și motivele tale egoiste, să dai dovadă de considerație față de intențiile lui Dumnezeu și să pui pe primul loc interesele casei lui Dumnezeu, lucrarea bisericii și datoria pe care ar trebui s-o îndeplinești. După ce vei fi experimentat aceste lucruri o vreme, vei simți că acesta este un mod bun de a te comporta. Înseamnă să trăiești deschis și onest, să nu fii o persoană meschină, josnică; înseamnă să trăiești cu dreptate și onoare, mai degrabă decât să fii josnic, meschin și să nu fii bun de nimic. Vei simți că așa ar trebui să acționeze o persoană. Și că aceasta este înfățișarea pe care ar trebui să o trăiască. Treptat, dorința ta de a-ți satisface propriile interese se va diminua” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au indicat o cale de practică. Când datoria mea intră în conflict cu interesele personale, trebuie să dau prioritate în toate privințele intereselor casei lui Dumnezeu. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă o persoană loială datoriei sale. Deși ne împărțiserăm responsabilitățile, când apăreau probleme în lucrarea surorilor, ar fi trebuit să dau prioritate lucrării generale a bisericii. Lucruri precum predicarea Evangheliei, udarea nou-veniților și alegerea conducătorilor și a diaconilor sunt sarcini importante ale bisericii și, dacă apăreau probleme în aceste sarcini și nu erau rezolvate la timp, acest lucru ar fi întârziat sau ar fi îngreunat lucrarea. Trebuia să fac distincție între priorități. Chiar dacă aveam mult de lucru, dacă îmi foloseam mai bine timpul, lucrarea mea nu ar fi fost întârziată prea mult. Nu puteam să mă concentrez doar pe volumul meu de muncă; trebuia să iau în considerare lucrarea generală. Deși, uneori, participarea la discuții și la luarea deciziilor pentru lucrarea generală cerea mai mult timp și efort, prin căutare reală și discuții, treptat, am priceput unele principii, fără ca măcar să-mi dau seama. Aceasta era și o modalitate prin care să-mi îmbunătățesc abilitățile. De fapt, nu era o chestiune de suferință, ci ceva cu adevărat benefic pentru mine. În trecut mă simțeam epuizată pentru că aveam o mentalitate greșită, dar când mentalitatea mea s-a schimbat, nu am mai simțit că sufăr.
Într-o zi, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Felul în care oamenii își îndeplinesc îndatoririle în casa lui Dumnezeu este complet diferit de felul în care se fac lucrurile printre non-credincioși. Care este diferența? Frații și surorile citesc împreună cuvântul lui Dumnezeu și sunt uniți în spirit. Ei sunt capabili să trăiască în armonie unii cu alții și să-și spună unii altora ceea ce gândesc cu adevărat. Ei sunt capabili să-și împărtășească simplu și deschis adevărul unul altuia, să se bucure de cuvântul lui Dumnezeu și să se ajute reciproc. Cei care au dificultăți caută împreună adevărul pentru a rezolva problema, reușesc să se unească în spirit și se pot supune în fața adevărului și în fața lui Dumnezeu. Non-credincioșii sunt diferiți. Toți au propriile secrete, nu comunică deschis, se feresc unii de alții, ba chiar uneltesc și rivalizează unii cu alții. În cele din urmă, ei se despart supărați și își urmează propriile căi” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Despre cooperarea armonioasă”). Din cuvintele lui Dumnezeu am ajuns să înțeleg că, pentru a obține rezultate bune în îndatoririle noastre din casa lui Dumnezeu, trebuie să colaborăm ca un singur trup și un singur suflet. Ar trebui să dau deoparte dorințele mele egoiste și să dau prioritate lucrării casei lui Dumnezeu și, indiferent a cui e lucrarea care întâmpină probleme, ar trebui să căutăm soluții împreună pentru a putea dobândi mai ușor lucrarea Duhului Sfânt și pentru a crește eficiența îndeplinirii îndatoririlor noastre. Așa cum a spus Domnul Isus: „Din nou, (adevărat) vă spun că, dacă doi dintre voi se înțeleg pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, Care este în ceruri” (Matei 18:19). Toată lumea are neajunsuri și lipsă de înțelegere, de claritate sau abilități deficitare în anumite privințe și nicio lucrare nu poate fi realizată de o singură persoană. Trebuie să colaborăm armonios și să punem în valoare punctele forte și abilitățile fiecărei persoane. Doar astfel ne putem face bine îndatoririle. Lucrarea casei lui Dumnezeu este un efort colectiv și, indiferent ce aspect al lucrării întâmpină probleme, toți trebuie să colaborăm pentru a găsi o rezolvare. Înțelegând acest lucru, nu m-am mai simțit potrivnică participării la lucrarea generală. Ulterior, când ne făceam îndatoririle, toți ne concentram asupra unei colaborări armonioase și, când întâlneam în lucrare chestiuni care nu erau clare sau pe care nu le înțelegeam, le aduceam activ în discuție și comunicam despre ele. Prin această colaborare reală, am dobândit o viziune mai cuprinzătoare asupra problemelor, am simțit mult mai puțină presiune în datoria mea și, de asemenea, problemele au putut fi rezolvate mai rapid.
Câteva săptămâni mai târziu, rezultatele lucrării de evanghelizare încă nu erau bune, așa că voiam să ne adunăm pentru a avea părtășie și a analiza. M-am gândit: „Problemele din lucrarea de evanghelizare nu pot fi clarificate complet în doar câteva cuvinte. Va trebui să revedem fiecare raport de lucrări ale bisericii și apoi să înțelegem problemele și dificultățile cu care se confruntă frații și surorile în predicarea Evangheliei pentru a le putea rezolva. Dar eu încă mai am câteva scrisori la care trebuie să răspund și discutarea lucrării de evanghelizare va lua mult timp, iar acest lucru îmi va întârzia sarcinile proprii.” Gândindu-mă la toate acestea, m-am simțit oarecum reticentă să particip. În acel moment, mi-am dat seama că din nou dezvăluiam egoism. Așa că m-am întors la cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Indiferent cât de mare sau mică e sarcina, indiferent cine îți atribuie acea sarcină – dacă ți-o încredințează casa lui Dumnezeu ori ți-o repartizează un conducător de biserică sau un lucrător – atitudinea ta ar trebui să fie următoarea: «Deoarece datoria aceasta mi-a fost atribuită, reprezintă înălțarea și harul de la Dumnezeu. Ar trebui să o fac bine, în conformitate cu adevărurile-principii. În ciuda faptului că am un calibru mediu, sunt dispus să-mi asum această responsabilitate și să-i dau tot ce am ca s-o fac bine. Dacă fac o treabă de proastă calitate, ar trebui să îmi asum răspunderea pentru ea, iar dacă fac o treabă bună, asta nu este un merit pentru mine. Asta e ceea ce s-ar cuveni să fac.» De ce spun că modul în care își tratează cineva datoria este o chestiune de principiu? Dacă ai într-adevăr simțul responsabilității și ești o persoană responsabilă, atunci vei fi capabil să preiei lucrarea bisericii și să îndeplinești datoria pe care trebuie s-o îndeplinești” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că un conducător care corespunde standardului trebuie să aibă în primul rând un simț al responsabilității și trebuie să pună interesele casei lui Dumnezeu pe primul loc. Deși această lucrare era în primul rând responsabilitatea partenerei mele, era vorba despre cum putea progresa fără probleme lucrarea de evanghelizare a bisericii. În calitate de conducătoare, eram parțial responsabilă de acest lucru și nu puteam lua în considerare doar propriile interese – ar fi fost complet lipsit de umanitate. Trebuia să prioritizez corect și să las deoparte propriile interese. Mi-am dat seama că sarcinile mele puteau, de fapt, să fie amânate, așa că am luat inițiativa de a participa la această analiză și discuție. Când ceva nu era pe deplin înțeles în discuție, am luat inițiativa de a comunica mai departe și, în procesul de colaborare, am văzut îndrumarea lui Dumnezeu. Am găsit, de asemenea, câteva metode și căi de a rezolva problemele și am simțit o mare ușurare în inima mea.
Prin trăirea unei astfel de revelații, am dobândit ceva discernământ asupra firii mele satanice, egoiste și detestabile. În trecut, nu credeam că egoismul era cu adevărat o mare problemă, dar acum, prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, văd clar că, atunci când oamenii trăiesc după firea lor coruptă, egoistă și detestabilă, devin tot mai goliți de umanitate, tot mai lipsiți de conștiință și de rațiune, și nu vor obține rezultate bune în îndatoririle lor. Numai trăind după cuvintele lui Dumnezeu, practicând adevărul și acționând în concordanță cu principiile, poate o persoană să trăiască manifestând o asemănare umană. Numai atunci poate avea în inimă o liniște și o pace adevărate. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a permis să dobândesc aceste înțelegeri și câștiguri!
