92. Este bunătatea părinților o datorie ce nu poate fi nicicând răsplătită?
Am crescut într-o familie săracă de țărani. Părinții mei m-au adoptat pe când aveau aproape 40 de ani. De când m-am făcut destul de mare ca să înțeleg, i-am văzut pe părinții mei muncind din greu ca să câștige bani pentru întreținerea familiei. Cât era anul de lung, tata se scula înainte de răsăritul soarelui pentru a se apuca de lucru și muncea afară în zilele fierbinți de iunie ca să câștige bani pentru studiile mele. Mama era la fel. Când era bolnavă, nu se putea îndura să cheltuie bani pe tratamente medicale; în fiecare zi, se ducea în vâlcea să taie iarbă uscată pentru iepuri, agonisind bani ca să-mi plătească școala. Soarta grea a părinților mei mă tulbura profund, așa că am hotărât să am o atitudine filială față de ei atunci când voi fi mare. Când am crescut, îmi spuneam adesea că trebuie să evit situația în care „copilul vrea să se îngrijească de părinții săi, dar părinții nu mai sunt acolo”. Îmi spuneam că trebuie să am un comportament filial față de părinții mei și că nu pot în niciun caz să las în urmă vreun regret în privința atitudinii mele filiale față de ei. Ulterior, am renunțat la persoana pe care o iubeam și l-am ales pe soțul meu actual, care s-a mutat împreună cu familia mea, așa cum își doreau părinții mei.
În 2011, tatăl meu a murit pe neașteptate. Ne-a părăsit înainte să am ocazia să-mi dovedesc respectul filial față de el. M-am gândit: „Oricât de grea sau de dificilă ar deveni situația, voi avea comportamentul filial cuvenit față de mama mea. Nu mai pot exista regrete.” Îi cumpăram adesea mamei suplimente alimentare și diverse lucruri. În 2012, mama mi-a predicat Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic. Șase luni mai târziu, plecam frecvent la adunări și îmi făceam datoria. Soțul meu o critica implicit și explicit pe mama mea pentru că-mi predicase Evanghelia, ba chiar râdea de ea și o ridiculiza intenționat în fața mea. Mă înfuriam atât de tare, încât îl certam pe soțul meu, iar de fiecare dată când se întâmpla asta, o vedeam pe mama că se retrage undeva, îndurerată și neputincioasă. Ulterior, persecuția la care mă supunea soțul meu s-a amplificat; el chiar mă bătea și mă ocăra. Mama îndura și ea insultele și durerea alături de mine, iar eu simțeam că îi datorez foarte mult mamei mele. La sfârșitul lui 2015, am fost aleasă predicatoare. Odată, am fost atât de ocupată cu îndatoririle mele, încât n-am ajuns acasă vreo săptămână. Soțul meu s-a aliat cu niște rude pentru a-i face necazuri mamei, amenințând, de asemenea, că-i va reclama pe conducătorii și pe lucrătorii de la biserică. Am fost nevoită să mă opresc din a-mi face datoria și să mă duc acasă pentru a crea un mediu sigur. După ce m-am întors acasă, soțul meu nu s-a mai dus la lucru, rămânând acasă să mă supravegheze. Simțeam o aversiune intensă față de această situație, dar nu îndrăzneam să mă cert cu el în fața mamei mele. Nu puteam decât să îndur, reprimându-mi cu durere sentimentele. M-am gândit cum soțul meu o umilise și o ridiculizase constant pe mama de când începusem să cred în Dumnezeu și mă simțeam atât de tulburată, de parcă mi se zdrobea inima. Simțeam că, pe lângă faptul că o împiedicam pe mama să se bucure de anii bătrâneții, îi mai și provocam multă suferință și durere. Drept urmare, n-am mai avut tăria de a pleca de acasă pentru a-mi face datoria. Mama a avut părtășie cu mine, spunând că ar trebui să mă bizui pe Dumnezeu pentru a experimenta acest mediu, dar eu eram îngrijorată că, dacă aș fi plecat iarăși de acasă pentru a-mi face datoria, soțul meu m-ar fi persecutat din nou, și nu știam câte alte nedreptăți ar fi avut de îndurat mama mea. Ca atare, am rămas acasă, iar starea mi s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Ulterior, frații mei și surorile mele l-au rugat pe copilul meu să-mi transmită un mesaj, reamintindu-mi să mă rog lui Dumnezeu și să mă bizui mai mult pe El într-un mediu de acest fel. Am plâns și m-am rugat lui Dumnezeu. Cuvintele Lui m-au luminat și m-au călăuzit, iar eu mi-am recăpătat hotărârea. Ulterior, Dumnezeu mi-a deschis o cale. Soțul meu a fost anunțat de către firma de recrutare să se întoarcă la lucru, iar eu am putut să mă duc din nou la adunări. Curând, făceam din nou datoria de conducătoare, iar ori de câte ori aveam timp liber, aveam părtășie cu mama mea despre cuvintele lui Dumnezeu, dobândind credință în El.
În 2016, sora care mi-era parteneră a fost arestată. Eram și vecine, așa că și siguranța mea era în pericol. Trebuia să plec de acasă și să mă ascund. Am discutat cu soțul meu despre faptul că trebuia să plec ca să-mi pierd urma, dar, lucru de necrezut, la doar câteva zile de la plecarea mea de acasă, el s-a dus la postul de poliție și m-a reclamat pentru faptul că credeam în Dumnezeu și că plecasem de acasă. Poliția a început să mă ancheteze, așa că posibilitatea mea de a mă duce acasă era și mai redusă. M-am gândit la faptul că pe viitor nu voi mai putea să merg acasă și s-o văd pe mama – cum aveam să o îngrijesc și să fiu filială față de ea? Tata murise, iar soțul meu ne persecuta în acest fel. După plecarea mea, nu știam la ce fel de abuzuri avea s-o supună pe mama. Sunt singura rudă a mamei mele. Dacă n-aș fi alături de ea, ar fi cumplit de nefericită, iar situația i s-ar părea de nesuportat. Dar dacă aș fi arestată la întoarcerea acasă, aș fi oare capabilă să rămân fermă? Durerea și dilema îmi sfâșiau inima, așa că m-am rugat lui Dumnezeu și L-am implorat să mă călăuzească în experimentarea acestui mediu. Într-o zi, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Unde va merge cineva, ce va face, cu cine sau cu ce se va întâlni, ce va spune și ce i se va întâmpla în timpul fiecărei zile – pot oamenii prezice oricare dintre aceste lucruri? Se poate spune că oamenii nu doar că nu pot anticipa toate aceste întâmplări, ci, mai mult, nu pot controla cum se desfășoară aceste lucruri. În viața de zi cu zi a oamenilor, aceste evenimente neprevăzute se întâmplă tot timpul, sunt situații obișnuite. Apariția acestor «treburi banale ale vieții de zi cu zi», precum și mijloacele și legile dezvoltării lor sunt mementouri constante pentru omenire că nimic nu se petrece la întâmplare și că procesul dezvoltării fiecărui eveniment și inevitabilitatea fiecărui eveniment nu pot fi modificate de voința omenească. Apariția fiecărui eveniment transmite o dojană a Creatorului pentru omenire și, de asemenea, mesajul că ființele umane nu își pot controla propriile destine. În același timp, reprezintă, de asemenea, o combatere a ambiției și dorinței omenirii de a spera inutil să-și ia soarta în propriile mâini. Această combatere este ca o palmă puternică peste față care lovește omenirea în mod repetat, forțându-i pe oameni să reflecteze la cine are, mai exact, suveranitate asupra destinului lor și îl controlează. Și, pe măsură ce ambițiile și dorințele lor sunt zdrobite și spulberate constant, oamenii nu pot, de asemenea, să nu se conformeze subconștient rânduielilor sorții și să nu accepte realitatea, voia Cerului și suveranitatea Creatorului. De la apariția repetată a «treburilor banale ale vieții de zi cu zi» până la destinele întregilor vieți ale tuturor oamenilor, nu există nimic care să nu reveleze suveranitatea și rânduielile Creatorului, nu este nimic care să nu transmită mesajul că «autoritatea Creatorului nu poate fi întrecută», care să nu exprime acest adevăr imuabil că «autoritatea Creatorului este supremă»” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că El este suveran asupra a tot ceea ce se întâmplă în fiece zi; oamenii nu pot prevedea sau controla ei înșiși aceste lucruri. Ar trebui să mă supun orchestrării și rânduielilor lui Dumnezeu. M-am gândit cum sora care mi-era parteneră fusese arestată de poliție, cum soțul meu m-a reclamat la postul de poliție și cum eram urmărită de poliție și nu mă puteam duce acasă. Această serie de evenimente nu era ceva ce aș fi putut prevedea; totul era îngăduit de Dumnezeu. Trebuia să accept acest mediu real. Am rememorat perioada scursă de când am început să cred în Dumnezeu; mi-am simțit inima cumplit de tristă văzând-o pe mama persecutată și umilită de soțul meu și n-am mai vrut să plec de acasă și să-mi fac datoria deoarece mi-era teamă că mama avea să fie persecutată. De asemenea, mi-a fost teamă că, după plecarea mea, n-ar mai rămâne nimeni care s-o îngrijească la bătrânețe. Când m-am gândit la asta, am înțeles că fusesem prinsă constant în capcana afecțiunii familiale și că nu puteam să urmăresc adevărul sau să-mi fac datoria așa cum se cuvine. În faptul că mă confruntam acum cu acest mediu, care făcea să nu mă pot duce acasă, intenția lui Dumnezeu era ca eu să-mi dedic inima datoriei mele, ceea ce ar fi benefic pentru creșterea mea în viață. În plus, eram conducătoare de biserică. Rămânând acasă, de cum aș fi arestată, poliția s-ar folosi de mama mea pentru a mă amenința. Aș fi oare capabilă să rămân fermă? Dacă n-aș putea îndura tortura și aș deveni o iudă, trădându-L pe Dumnezeu, aș fi complet eliminată de către El. După o cugetare îndelungată, am decis să-mi fac datoria departe de casă. În timpul petrecut departe de casă, de fiecare dată când ploua, mă gândeam: „Pământul de la noi din curte e alunecos – dacă mama cade cumva și nu e nimeni acolo s-o ajute?” Când era perioada de recoltare a grâului, mă îngrijoram: „Cum o să strângă mama recolta de una singură? Nu știu dacă soțul meu o s-o ajute.” În timpul Anului Nou Chinezesc, aveam lacrimi în ochi când țineam în mână mâncarea pregătită de familia gazdă. „Eu am ocazia să mănânc bine departe de casă, dar nu știu dacă mama mea e bine acasă. Oare soțul meu o s-o certe și o s-o ocărască? În perioada sărbătorilor, alte familii se strâng laolaltă, dar eu am lăsat-o pe mama singură acasă. Fără îndoială că se simte părăsită și însingurată și că va fi nevoită să îndure bătaia de joc a rudelor și prietenilor. Îi datorez atât de mult mamei mele!” Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai chinuită, pierzându-mi orice motivație de a-mi face datoria. Am plâns și m-am rugat lui Dumnezeu, implorându-L să mă scoată din această stare negativă.
Într-o zi, în timpul devoționalelor, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Nu contează ce faci, ce gândești sau ce plănuiești, aceste lucruri nu sunt importante. Ceea ce este important este dacă poți înțelege și crede cu adevărat că toate ființele create sunt în mâinile lui Dumnezeu. Unii părinți au acea binecuvântare și acel destin de a se putea bucura de bunăstare în casă și de fericirea unei familii numeroase și prospere. Aceasta este suveranitatea lui Dumnezeu și o binecuvântare pe care El le-o dăruiește. Unii părinți nu au acest destin, Dumnezeu nu a rânduit acest lucru pentru ei. Nu sunt binecuvântați să se bucure de o familie fericită sau să se bucure de faptul că le rămân alături copiii. Aceasta este orchestrarea lui Dumnezeu și oamenii nu pot forța acest lucru. Indiferent ce se întâmplă, în cele din urmă, când vine vorba de pietatea filială, oamenii trebuie să aibă măcar o mentalitate de supunere. Dacă mediul permite acest lucru și dacă ai mijloacele de a face asta, atunci poți să le arăți părinților pietate filială. Dacă mediul nu permite și nu ai mijloacele necesare, atunci nu încerca să forțezi lucrurile – cum se numește acest lucru? (Supunere.) Aceasta se numește supunere. Cum se produce această supunere? Care este baza supunerii? Ea se bazează pe faptul că toate aceste lucruri sunt rânduite și guvernate de Dumnezeu. Deși oamenii ar putea dori să aleagă, nu pot, nu au dreptul de a alege și ar trebui să se supună. Atunci când simți că oamenii ar trebui să se supună și că totul este orchestrat de Dumnezeu, nu te simți mai liniștit în inima ta? (Ba da.) Atunci conștiința ta se va mai simți mustrată? Nu se va mai simți mustrată în mod constant, iar ideea de a nu fi fost filial față de părinții tăi nu va mai pune stăpânire pe tine. Din când în când, s-ar putea să te mai gândești la asta, deoarece acestea sunt gânduri sau instincte normale în rândul umanității și nimeni nu le poate evita” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El a rânduit un destin diferit pentru fiecare dintre oameni și că aceștia nu au nicio putere să schimbe nimic. Dacă Dumnezeu a poruncit ca mama mea să nu se bucure de binecuvântarea de a fi înconjurată de copii, atunci eu nu pot schimba nimic, oricât de mult aș încerca. M-am gândit cum mama mea și cu mine fuseserăm împreună din copilăria mea, fără să ne despărțim o dată. Ulterior, deoarece eu credeam în Dumnezeu, am fost urmărită de poliție și a trebuit să plec de acasă. Acestea erau rânduirea și predestinarea lui Dumnezeu. Persecuția pe care o îndură mama acasă din partea soțului meu este ceva ce ea trebuie să experimenteze. Totuși, eu nu înțelegeam suveranitatea lui Dumnezeu și mă îngrijoram constant din cauza faptului că mama era însingurată și suferea. Asta mi-a afectat starea cu care-mi făceam datoria, iar eu m-am cufundat în durere și întuneric. Acum, mi-am dat seama că, de vreme ce nu există în momentul de față nicio oportunitate de a fi filială față de mama mea, ar trebui să mă supun acestui mediu și să-l accept. Mama crede în Dumnezeu. Deși este departe de mine, Îl are în continuare pe El, iar El ne va conduce pașii pe căile noastre în viitor. Credeam că totul se află în mâinile lui Dumnezeu. Când am gândit asta, m-am rugat lui Dumnezeu în tăcere, dispusă să mă supun. I-am încredințat-o pe mama lui Dumnezeu, ca El să o călăuzească atât timp cât experimentează persecuția din partea familiei noastre. Ulterior, s-a întâmplat să citesc un articol conținând o mărturie bazată pe experiență, scris de mama mea. Am citit că, atunci când nu eram cu ea și se simțea slabă, se ruga lui Dumnezeu și că frații și surorile ei veneau la noi acasă pentru a avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu și pentru a o ajuta. După ce a înțeles intenția lui Dumnezeu, a ieșit încet-încet din starea ei de negativitate și de slăbiciune. I-am fost foarte recunoscătoare lui Dumnezeu.
În 2022, a izbucnit din nou pandemia globală. Când am văzut că mor mulți bătrâni din cauza pandemiei, am început din nou să mă îngrijorez: „Dacă mama se îmbolnăvește în timpul pandemiei, va avea cineva grijă de ea? Va rezista până la capăt? Dacă i-aș fi alături, ca să-i duc apă și medicamente și ca să am părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu pentru a o încuraja, n-ar suferi atât de mult în inima ei.” Îmi doream atât de mult să mă pot întoarce și s-o văd pe mama! Voiam din tot sufletul să-i povestesc despre experiențele mele din ultimii ani și să-i spun cât de dor îmi fusese de ea. La scurt timp după aceea, m-am îmbolnăvit, iar cât am stat la pat, mi-a fost și mai dor de mama. Mi-era teamă că, dacă ar muri, n-aș mai revedea-o niciodată și discutam în contradictoriu cu Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule drag, de ce alții pot fi împreună cu familiile lor, dar eu trebuie să fiu despărțită de mama mea? Știi că situația mea e diferită de a altora. Sunt singurul copil din familie, dar acum nu pot să am grijă de ea până când moare. Dacă moare singură, voi rămâne cu conștiința încărcată și voi simți că sunt prea lipsită de inimă și prea nerecunoscătoare. Știu că este greșit să gândesc așa, dar nu știu cum să experimentez asta. Fie ca Tu să mă călăuzești!” M-am gândit cum cuvintele lui Dumnezeu au fost întotdeauna cele care m-au luminat și m-au scos de fiecare dată din negativitatea și din slăbiciunea mea și cum mama mea, acasă fiind, a experimentat și ea conducerea și ocrotirea lui Dumnezeu. Ne bucuram amândouă de iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruise atât de mult, dar eu nu știam cum să-L răsplătesc și, în schimb, mă plângeam de El. Eram cu-adevărat lipsită de conștiință! M-am rugat lui Dumnezeu, dispusă să caut cu seriozitate adevărul pentru a-mi rezolva problemele.
Într-o zi, am auzit o lectură din cuvintele lui Dumnezeu: „În ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) Faptul că părinții tăi și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine nu poate fi considerat bunătate, așa că dacă își îndeplinesc responsabilitatea față de o floare sau o plantă, udând-o și fertilizând-o, asta poate fi considerată bunătate? (Nu.) Acest lucru este chiar mai departe de a fi bunătate. Florile și plantele cresc mai bine afară – dacă sunt plantate în pământ, cu vânt, soare și apă de ploaie, prosperă și mai mult. Nu cresc și nici nu se dezvoltă la fel de bine ca afară când sunt plantate într-un ghiveci, în casă! Indiferent în ce fel de familie se naște cineva, acest lucru este rânduit de Dumnezeu. Tu ești o persoană care are viață, iar Dumnezeu Își asumă responsabilitatea pentru fiecare viață, permițându-le oamenilor să supraviețuiască și să urmeze legea pe care o respectă toate făpturile. Doar că, în calitate de persoană, ai trăit în mediul în care te-au crescut părinții tăi, așa că în acel mediu ai și crescut. Faptul că te-ai născut în acel mediu este datorită rânduielii lui Dumnezeu; faptul că ai fost crescut până la maturitate de părinții tăi este, de asemenea, datorită rânduielii lui Dumnezeu. În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. De vreme ce nu poate fi considerată bunătate, se poate spune că este un lucru de care ar trebui să te bucuri? (Da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar acestea nu ne sunt cunoscute. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât din sângele inimii lor consumă pentru tine și câți bani cheltuiesc cu tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea. Părinții nu sunt creditorii tăi, așa că nu ai nicio obligație să le adeverești toate așteptările. Nu ai nicio obligație să plătești prețul pentru așteptările lor. Ei pot să aibă propriile așteptări, dar tu trebuie să ai alegerile tale. Dumnezeu ți-a pregătit o cale în viață și ți-a rânduit un destin, iar aceste lucruri nu au absolut nicio legătură cu părinții tăi. […] În cazul în care circumstanțele îți permit să îndeplinești o parte din responsabilitatea față de ei, atunci fă-o. Dacă mediul și circumstanțele tale obiective nu-ți permit să-ți îndeplinești obligația față de ei, atunci nu e nevoie să te gândești prea mult la asta și nu ar trebui să crezi că le ești îndatorat, pentru că părinții nu sunt creditorii tăi. Nu contează dacă dai dovadă de pietate filială față de părinții tăi sau dacă îți îndeplinești responsabilitatea față de ei, tu doar îți asumi perspectiva unui copil și îți îndeplinești o parte din responsabilitatea față de cei care, cândva, ți-au dat viață și te-au crescut. Cu siguranță însă nu poți face acest lucru din perspectiva recompensării lor sau din perspectiva potrivit căreia «Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi, trebuie să le răsplătești bunătatea»” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am ascultat cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles dintr-odată că eu considerasem faptul de a fi fost crescută de părinții mei drept o datorie de bunătate. Simțeam că trebuia să mă achit de ea, nu contează când; însă acest mod de a privi lucrurile nu este deloc în concordanță cu adevărul. De fapt, părinții au responsabilitatea și obligația de a-și crește copiii. Nu este nicidecum vorba despre un act de bunătate. Exact ca în cazul animalelor care își cresc progeniturile, este un instinct natural și o lege ineluctabilă a existenței. Atunci când Dumnezeu a creat omul, El a rânduit un mediu familial potrivit în care acesta să supraviețuiască. Mă gândesc la mine, de exemplu. Mama mea biologică a murit imediat după nașterea mea, iar eu am fost luată în grijă de părinți adoptivi. La prima vedere, părea că părinții mei au fost cei care au avut grijă de mine și m-au crescut, însă, de fapt, viața mea vine de la Dumnezeu. Motivul pentru care am supraviețuit în toți acești ani este că Dumnezeu veghează asupra mea și mă ocrotește. Îmi amintesc că, pe când eram copil, mi-am prins piciorul într-un ventilator mare utilizat la vânturat grâul, dar n-am rămas invalidă. Înainte de examenul de admitere la liceu, m-am dus cu bicicleta să văd sala de examen și am fost prinsă între două mașini, fiind la un pas să fiu lovită. Mama nu era cu mine atunci, însă n-am pățit nimic. M-am gândit din nou la mama mea biologică. Ea m-a trimis în această lume și apoi a părăsit-o, iar faptul că părinții mei adoptivi m-au putut crește se datora predestinării și orchestrării lui Dumnezeu. Când părinții își cresc copiii, ei nu fac altceva decât să-și îndeplinească responsabilitatea; ei nu săvârșesc un act de bunătate față de copiii lor, iar aceștia nu au nicio bunătate de răsplătit. Întrucât eu nu înțelegeam adevărul în această privință și fusesem mereu influențată de idei false sădite în mine de Satana, precum „Dragostea părintească este ca marea de adâncă” și „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară”, starea mea era constant tulburată când îmi făceam datoria departe de casă. De când m-am născut și până acum, m-am bucurat mereu de grija și de ocrotirea lui Dumnezeu, precum și de tot ceea ce mi-a oferit El. Acum pot primi în continuare harul lui Dumnezeu, urmându-L, făcându-mi datoria și bucurându-mă de șansa, care se ivește o dată la o mie de ani, de a fi mântuită de El. Totuși, eu nu-mi dădeam seama că ar trebui să-mi fac datoria așa cum se cuvine pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu, ci, în schimb, nu mă gândeam decât să-mi răsplătesc părinții pentru bunătatea cu care mă crescuseră. Chiar și când se punea problema de a-mi alege datoria, cântăream mereu lucrurile pe baza condiției prealabile de a putea fi filială față de mama mea. Eram atât de confuză! Acceptam perspectivele tradiționale sădite în mine de Satana și voiam în mod nesăbuit să întorc această „bunătate”. Ce prostie fără margini! Când am înțeles asta, m-am simțit mult mai eliberată. În timp ce mă eliberam treptat de îngrijorarea legată de mama, am primit o scrisoare de la fiica mea. Îmi spunea că începuse să facă o datorie la biserică, precum și că era sănătoasă, că participa regulat la adunări și că citea acasă cuvintele lui Dumnezeu. În momentul acela, m-am simțit atât de mișcată și de cuprinsă de remușcări, încât nici n-aș putea măcar descrie senzația. În inima mea, I-am spus lui Dumnezeu: „Dumnezeule drag, Îți mulțumesc! Văd că tot ceea ce ai rânduit pentru mine este minunat și că sunt cu-adevărat nevrednică să primesc atât de multă iubire și milă din partea Ta. Mă urăsc pentru faptul că n-am avut suficientă credință în Tine. Dumnezeule drag, Ție Îți datorez cel mai mult, nu rudelor mele. De acum înainte, cu siguranță îmi voi liniști așa cum se cuvine inima pentru a-mi face datoria și nu-Ți voi mai crea neliniște sau îngrijorare.”
Ulterior, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu, iar starea mea de a mă simți îndatorată față de mama mea a dispărut complet. Dumnezeu spune: „Unii oameni își abandonează familiile pentru că ei cred în Dumnezeu și își îndeplinesc îndatoririle. Devin faimoși din această cauză, iar guvernul le percheziționează frecvent casa, le hărțuiește părinții și chiar îi amenință pe aceștia ca să îi predea. Toți vecinii lor vorbesc despre ei, spunând: «Această persoană nu are conștiință. Nu are grijă de părinții ei în vârstă. Nu numai că nu se comportă într-un mod filial, dar le mai și cauzează atâtea necazuri părinților lor. Este un copil fără sentimente filiale!» Este vreunul dintre aceste cuvinte în concordanță cu adevărul? (Nu.) Dar nu sunt toate aceste cuvinte considerate corecte în ochii non-credincioșilor? Non-credincioșii cred că acesta este cel mai legitim și mai rezonabil mod de a privi lucrurile și că este în conformitate cu etica omenească și cu standardele de conduită umană. Oricât de mult conținut este inclus în aceste standarde, cum ar fi cum să arăți respect filial față de părinți, cum să ai grijă de ei la bătrânețe și să le aranjezi înmormântările sau cât de mult să îi răsplătești și indiferent dacă aceste standarde sunt sau nu în concordanță cu adevărul, în ochii non-credincioșilor, acestea sunt lucruri pozitive, sunt energie pozitivă, sunt corecte și sunt considerate ireproșabile în cadrul tuturor grupurilor de oameni. În rândul non-credincioșilor, acestea sunt standardele după care trebuie să trăiască oamenii, iar tu trebuie să faci aceste lucruri pentru a fi o persoană suficient de bună în inimile lor. Înainte de a crede în Dumnezeu și de a înțelege adevărul, nu credeai și tu cu tărie că o astfel de conduită înseamnă să fii o persoană bună? (Ba da.) Mai mult, ai folosit aceste lucruri pentru a te evalua și a te înfrâna și ți-ai impus să fii acest tip de persoană. […] Cu toate acestea, după ce ai ascultat cuvintele lui Dumnezeu și predicile Sale, punctul tău de vedere a început să se schimbe și ai înțeles că trebuie să te lepezi de tot pentru a-ți îndeplini datoria de ființă creată și că Dumnezeu le cere oamenilor să se comporte în acest fel. Înainte de a fi sigur că îndeplinirea datoriei de ființă creată este adevărul, credeai că trebuie să fii filial față de părinții tăi, dar simțeai, de asemenea, că trebuie să-ți îndeplinești datoria de ființă creată și aveai un conflict lăuntric. Prin udarea și păstorirea continuă a cuvintelor lui Dumnezeu, ai ajuns treptat să înțelegi adevărul și atunci ți-ai dat seama că îndeplinirea datoriei de ființă creată este perfect naturală și justificată. Până în ziua de azi, mulți oameni au fost capabili să accepte adevărul și să renunțe complet la standardele de conduită din noțiunile și închipuirile tradiționale ale omului. Atunci când renunți complet la aceste lucruri, nu mai ești constrâns de cuvintele de judecată și de condamnare din partea non-credincioșilor atunci când Îl urmezi pe Dumnezeu și îți îndeplinești datoria de ființă creată și poți să te eliberezi de ele cu ușurință” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). „În prezent, întrucât Dumnezeu lucrează și exprimă adevărul, pentru a le spune oamenilor adevărul din toate aceste fapte și pentru a le permite să înțeleagă adevărul, după ce ajungi să înțelegi adevărul, aceste idei și păreri false nu te vor mai împovăra și nu le vei mai folosi drept ghid pentru felul în care îți gestionezi relația cu părinții. În acest punct, viața ta va deveni mai relaxată. Să duci o viață relaxată nu înseamnă că nu vei ști care sunt responsabilitățile și obligațiile tale – vei ști în continuare aceste lucruri. Depinde doar de perspectiva și metodele pe care le alegi pentru a-ți aborda responsabilitățile și obligațiile. O cale este de a lua drumul sentimentelor și de a gestiona aceste lucruri prin mijloace emoționale și prin metodele, ideile și părerile spre care Satana îl îndrumă pe om. Cealaltă cale este de a trata aceste lucruri pe baza cuvintelor pe care omul le-a învățat de la Dumnezeu. […] Dacă respecți un aspect al adevărurilor-principii sau o idee și o părere care este corectă și provine de la Dumnezeu, viața ta va deveni foarte relaxată. Nici opinia publică, nici conștiința ta trează și nici povara sentimentelor tale nu-ți vor mai obstrucționa felul în care gestionezi relația cu părinții tăi; în schimb, aceste adevăruri-principii îți vor permite să înfrunți și să tratezi această relație într-un mod corect și rațional. Dacă acționezi conform adevărurilor-principii pe care Dumnezeu le-a dat omului, chiar dacă oamenii te critică pe la spate, tot vei simți pace și stabilitate și să nu fii afectat în adâncul sufletului tău. Cel puțin nu te vei mustra aspru pentru că ești un ingrat nerecunoscător sau, în adâncul inimii, nu vei mai simți că te acuză conștiința. Asta pentru că vei ști că toate acțiunile tale sunt realizate conform metodelor pe care le-ai învățat de la Dumnezeu și că auzi cuvintele lui Dumnezeu și te supui lor și Îi urmezi calea. Să asculte cuvintele lui Dumnezeu și să-I urmeze calea este simțul rațiunii pe care oamenii se cuvine să-l aibă cel mai mult. Vei fi o persoană adevărată numai când vei face aceste lucruri. Dacă nu ai realizat aceste lucruri, atunci ești un ingrat nepăsător” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Simțisem mereu că îi sunt datoare mamei mele din cauză că perspectiva mea asupra lucrurilor nu se schimbase. Pe vremea când nu credeam în Dumnezeu, am acceptat ideile tradiționale ale Satanei, precum „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară”. Credeam că, în calitate de persoană care trăiește în lume, ar trebui să consider întâi de toate pietatea filială față de părinții mei ca fiind principiul de căpătâi al conduitei personale și că, dacă n-aș reuși să fac asta, n-aș fi vrednică să fiu numită o ființă umană. Din acest motiv, am ales să mă căsătoresc cu un bărbat dispus să se mute împreună cu familia mea și să aibă grijă de părinții mei alături de mine. După ce am început să cred în Dumnezeu, încă mai trăiam potrivit acestor perspective. Când am văzut că mama era persecutată de soțul meu, am simțit că, în calitate de fiică, nu-i oferisem mamei mele posibilitatea să se bucure de fericire alături de mine, ci, în schimb, o făcusem să sufere din cauza mea. Am simțit că o dezamăgisem. Ulterior, din cauză că soțul meu mă persecuta și provoca necazuri, am rămas acasă pentru a crea un mediu sigur. Când am văzut că mama suferă mult din cauza mea, am avut și mai multe mustrări de conștiință și n-am mai vrut să-mi îndeplinesc îndatoririle. Aceste idei tradiționale erau ca niște frânghii invizibile care mă țineau în strânsoarea lor, determinându-mă să fac iar și iar compromisuri în privința datoriei mele. Ele au devenit o piedică în calea încercării mele de a urmări creșterea în viață. În special, pe când pandemia se extindea, eram îngrijorată că mama s-ar putea infecta și că n-aș avea posibilitatea s-o îngrijesc pe perioada bolii, așa că m-am simțit îndatorată față de ea. Chiar m-am plâns de Dumnezeu în inima mea că nu-mi dădea ocazia să fiu filială față de mama mea. Abia acum am văzut clar că lucrurile sădite în mine de Satana, precum „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară”, nu numai că m-au făcut să mă descurajez în urmărirea adevărului, deși știam despre el, dar m-au făcut și să mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și să mă împotrivesc Lui. Satana este, într-adevăr, absolut ticălos, detestabil și sinistru, iar mie îmi făcuse efectiv rău. De fapt, adevărații vinovați care m-au împiedicat să-mi însoțesc mama pe calea credinței în Dumnezeu erau Partidul Comunist Chinez și Satana, diavolul! Noi, credincioșii în Dumnezeu, plecăm de acasă să ne facem îndatoririle nu pentru că nu ne dorim familiile noastre sau pentru că suntem cruzi, ci pentru că acel partid ticălos nu ne îngăduie să-l urmăm pe Dumnezeul cel adevărat și să mergem pe calea corectă. Răspândește zvonuri neîntemeiate pentru a discredita biserica, făcându-i pe membrii non-credincioși ai familiei să ne persecute și să ne pună piedici. Dar eu eram confuză și nu aveam deloc discernământ, așa că n-am putut pătrunde esența ticăloasă a Satanei; ba chiar m-am plâns că rânduielile lui Dumnezeu nu erau potrivite. Chiar nu eram în stare să disting ceea ce este corect de ceea ce este greșit! Nu mă mai puteam lăsa constrânsă și indusă în eroare de aceste idei tradiționale și trebuia să-mi tratez mama potrivit cuvintelor lui Dumnezeu. Și mama, și eu suntem ființe create; amândouă putem să credem în Dumnezeu, să-L urmăm și să trăim pentru a face bine îndatoririle ce le revin ființelor create. Aceasta reprezintă deja o înălțare și un har imense dăruite de Dumnezeu nouă. Indiferent dacă ne vom putea sau nu reîntâlni în această viață, tot ce-mi doresc este să mă supun orchestrării și rânduielilor lui Dumnezeu și, întâi de toate, să-L mulțumesc pe El și să-mi fac bine datoria. Când am înțeles toate acestea, m-am eliberat complet de grijile mele și de îndatorarea față de mama mea. Uneori, când mă gândesc la mama mea, îmi amintesc cuvintele lui Dumnezeu: „Măsura în care trebuie să sufere un individ și distanța pe care trebuie să o parcurgă pe calea lui sunt rânduite de Dumnezeu și nimeni nu poate ajuta cu adevărat pe altcineva” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (6)”]. Atunci, mă rog în tăcere lui Dumnezeu, I-o încredințez Lui pe mama mea și îmi liniștesc inima pentru a-mi face datoria.
De-a lungul acestei experiențe, expunerea din cuvintele lui Dumnezeu a fost cea care m-a făcut să văd limpede robia la care mă supusese cultura tradițională și răul pe care mi-l pricinuise, care m-a ajutat să renunț treptat la grijile mele și la îndatorarea față de mama mea și care i-a dăruit inimii mele eliberarea. Slavă lui Dumnezeu!
