82. Cum am trecut peste durerea cauzată de moartea mamei mele
În iunie 2019, am mers într-o altă regiune pentru a-mi face îndatoririle. Am lipsit de acasă mai mult de un an, așa că soțul meu non-credincios ne-a denunțat pe mine și pe mama mea. Ca să nu mă prindă poliția, nu îndrăznisem să mă întorc acasă de atunci și nici să îmi vizitez mama. Mă gândeam adesea la ea: „Mama e tot mai bătrână, tatăl meu a murit de tânăr și nu avem nicio rudă care să aibă grijă de ea. Acum, că soțul meu a denunțat-o, ea nu mai îndrăznește să interacționeze cu frații și cu surorile. Nu știu care este starea ei și nici cum se descurcă acum.” Mama mea a muncit din greu ca să mă crească, iar acum, când era bătrână și avea nevoie de cineva care să aibă grijă de ea, nu numai că nu puteam fi alături de ea pentru a-mi îndeplini datoria filială, dar o și implicasem și o făcusem să trăiască într-o stare de teamă. De câte ori mă gândeam la asta, mă simțeam foarte tulburată și îndatorată față de mama și tânjeam după ziua când aveam să mă pot întoarce să o vizitez și să-mi îndeplinesc responsabilitățile filiale față de ea. Însă mă temeam că mă va prinde poliția dacă mă întorc acasă și fusesem și ocupată cu îndeplinirea îndatoririlor mele, așa că nu putusem să merg acasă pentru a o vedea.
În iulie 2023, în timpul unei adunări, am aflat de la o soră că mama mea se îmbolnăvise de demență și că nu se mai putea îngriji singură, iar acum locuia într-un azil. Nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Cum să se îmbolnăvească mama de demență? Nu își putea purta singură de grijă și nici nu avea în jurul ei rude care să aibă grijă de ea. Nici nu-mi puteam imagina cât de mult trebuie să fi suferit! Mi-am stăpânit emoțiile în timpul adunării. Mai târziu, noaptea, când m-am liniștit, m-am gândit: „Cum a putut mama mea să se îmbolnăvească de demență? Dacă s-ar fi îmbolnăvit de altceva, măcar ar fi avut mintea limpede și, în boala ei, ar fi putut să reflecteze, să se înțeleagă pe sine și să desprindă învățăminte și poate că ar fi reușit să se vindece de boală. Dar acum, că nu funcționează normal, cum poate exista vreo speranță ca ea să fie mântuită?” De asemenea, am simțit că demența mamei mele ar fi putut fi cauzată de faptul că soțul meu ne denunțase pe mine și pe mama. Acest lucru a ținut-o departe de adunări și de îndatoririle ei și, în plus, a trebuit să își facă griji și pentru mine. Acest lucru i-ar fi putut afecta mintea. Dacă aș fi putut să-mi îndeplinesc îndatoririle în orașul meu, aș fi putut avea grijă de ea și aș fi putut și să am părtășie cu ea despre cuvintele lui Dumnezeu și să o sprijin, iar atunci poate că nu s-ar fi îmbolnăvit de această boală. Acum, când mama mea avea cea mai mare nevoie de îngrijirea mea, nu puteam fi alături de ea. Ce rost a avut să crească o fiică așa ca mine? Mă simțeam profund îndatorată față de mama. Nu aveam nicio motivație pentru a-mi îndeplini îndatoririle și chiar regretam că venisem în altă regiune pentru a le îndeplini.
După ce supraveghetoarea a aflat despre starea mea, mi-a citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu este nevoie să analizezi sau să investighezi excesiv chestiunea îmbolnăvirii grave a părinților tăi sau faptul că întâmpină o mare nenorocire și cu siguranță nu ar trebui să investești energie în asta – nu va fi de niciun folos să faci asta. Faptul că oamenii se nasc, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, mor și se confruntă cu diverse probleme mari și mici în viață sunt evenimente foarte normale. Dacă ești adult, atunci ar trebui să ai un mod de gândire matur și ar trebui să abordezi această chestiune calm și corect: «Părinții mei sunt bolnavi. Unii spun că este din cauza că le-a fost atât de dor de mine, este posibil așa ceva? Cu siguranță le-a fost dor de mine – cum ar putea să nu-i fie dor unui om de propriul copil? Și mie mi-a fost dor de ei, deci de ce nu m-am îmbolnăvit?» Oare se îmbolnăvește cineva pentru că îi este dor de copiii săi? Nu așa stau lucrurile. Așadar, ce se întâmplă când părinții tăi se confruntă cu chestiuni importante? Se poate spune doar că Dumnezeu a orchestrat acest fel de chestiune în viețile lor. A fost orchestrată de mâna lui Dumnezeu – nu te poți concentra asupra unor motive și cauze obiective; părinții tăi trebuiau să se confrunte cu această chestiune când ajungeau la această vârstă, trebuiau să fie loviți de boală. Ar fi putut evita acest lucru dacă tu ai fi fost acolo? Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit ca boala să fie o parte a sorții lor, atunci nu li s-ar fi întâmplat nimic, chiar dacă nu ai fi fost cu ei. Dacă le-ar fi fost sortit să se confrunte cu o asemenea nenorocire în viața lor, ce efect ai fi putut avea dacă ai fi fost alături de ei? Tot nu ar fi fost capabili să o evite, nu-i așa? (Așa e.) Gândește-te la acei oameni care nu cred în Dumnezeu – nu sunt familiile lor împreună, an după an? Când acei părinți se confruntă cu o mare nenorocire, membrii familiei lor extinse și copiii lor sunt cu toții alături de ei, nu-i așa? Când părinții se îmbolnăvesc sau când boala lor se agravează, oare este pentru că i-au părăsit copiii? Nu așa stau lucrurile, este sortit să se întâmple. Doar că, fiind copilul lor, pentru că ai această legătură de sânge cu părinții tăi, vei fi supărat când vei auzi că sunt bolnavi, în vreme ce alți oameni nu vor simți nimic. Este un lucru foarte normal. Cu toate acestea, faptul că părinții tăi se confruntă cu o asemenea nenorocire nu înseamnă că e nevoie să analizezi și să investighezi sau să te gândești cum să scapi de ea sau s-o înlături. Părinții tăi sunt adulți; au întâlnit acest lucru de numeroase ori în societate. Dacă Dumnezeu rânduiește un mediu ca să-i scape de această chestiune, atunci, mai devreme sau mai târziu, va dispărea complet. Dacă această chestiune este o dificultate în viața lor și trebuie s-o experimenteze, atunci depinde de El cât timp trebuie s-o experimenteze. Este un lucru pe care trebuie să-l experimenteze și nu-l pot evita. Dacă vrei să rezolvi singur această chestiune, să analizezi și să investighezi sursa, cauzele și consecințele pe care le are, acesta este un gând nesăbuit. Nu este de niciun folos și este de prisos” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea oamenilor sunt legi rânduite de Dumnezeu. Greutățile și suferințele prin care trebuie să treacă o persoană în viață sunt toate predeterminate de Dumnezeu, iar eu nu ar trebui să analizez sau să cercetez aceste lucruri dintr-o perspectivă umană. Ar trebui să le accept ca venind de la Dumnezeu și să învăț să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Lui. Mama se îmbolnăvise de demență, iar aceasta era suferința pe care trebuia să o îndure, era legată de propriul ei destin, nu fusese cauzată de îngrijorarea ei pentru mine sau de faptul că eu nu eram acolo să am grijă de ea. Dar eu m-am gândit în mod greșit că, dacă aș fi fost acolo să am grijă de ea și să o ajut cu intrarea ei în viață, nu s-ar fi îmbolnăvit de această boală. Aceasta era o înțelegere greșită a suveranității și a rânduielilor lui Dumnezeu și o gândire denaturată. M-am gândit la părinții din această lume, dintre care unii au copii alături de ei pentru a-i însoți și îngriji. Și totuși ajung să sufere de bolile care sunt menite să se abată peste ei și să moară când le vine vremea. Prezența copiilor alături de ei pentru a-i îngriji nu îi scutește de mari suferințe. Boala mamei mele și gravitatea acesteia fuseseră determinate în totalitate de Dumnezeu. Dacă m-aș fi dus acasă, i-aș fi putut doar oferi unele îngrijiri, dar nu i-aș fi putut alina suferința. Trebuia să mă supun și să încredințez boala mamei mele lui Dumnezeu, să-L las pe El să orchestreze și să rânduiască totul, iar eu să-mi pun sufletul în îndeplinirea îndatoririlor mele.
În ianuarie 2024, am aflat brusc că mama mea murise cu o lună înainte din cauza bolii. Vestea aceasta m-a zguduit. Nu m-aș fi așteptat niciodată ca mama să moară atât de repede. În ultimii câțiva ani, sperasem că voi putea să mă întorc să-mi văd mama, dar ea părăsise această lume pentru totdeauna, înainte ca eu să-mi pot îndeplini datoria filială. Nu mai aveam cum să-mi îndeplinesc datoria filială față de ea. M-am simțit foarte mâhnită și îmi stăpâneam cu greu lacrimile. Îl tot strigam pe Dumnezeu, rugându-L să nu mă lase să mă plâng de El sau să-L înțeleg greșit. Stăteam năucită în fața computerului câte o după-amiază întreagă, fără tragere de inimă să-mi îndeplinesc îndatoririle. Mă gândeam că nu avusesem grijă de mama mea în timpul bolii ei și că nici măcar nu apucasem să o văd pentru ultima oară înainte să moară și simțeam o adâncă vinovăție și îndatorare. Știam că rudele și cunoscuții mei aveau să mă critice pentru că nu aveam conștiință și să mă considere o fiică nerecunoscătoare și nefilială. În următoarele câteva zile, deși îmi făceam datoria, mintea îmi era în cu totul altă parte. Îmi treceau prin minte imagini cu mama mea suferind de boală și mă gândeam cât de mult trebuie să-și fi dorit să vin acasă să o văd pentru ultima oară înainte să moară. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai îndatorată față de mama și nu puteam să nu vărs lacrimi. Am fost complet năucită în acele câteva zile. Mai târziu, mi-am dat seama că era periculos să continui astfel, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume să rup legăturile afecțiunii mele și să nu fiu tulburată. Am găsit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care m-a ajutat foarte mult. Dumnezeu spune: „Faptul că părinții tăi s-ar îmbolnăvi ar fi deja un mare șoc pentru tine, așa că moartea lor ar fi unul și mai mare. Atunci, înainte să se întâmple asta, cum ar trebui să rezolvi lovitura neașteptată pe care o vei primi, astfel încât să nu aibă un impact asupra felului în care îți îndeplinești datoria sau asupra căii pe care mergi, să nu interfereze cu ele sau să nu le afecteze? Mai întâi, să vedem ce anume înseamnă moartea și a-și pierde viața – nu înseamnă că o persoană părăsește lumea aceasta? (Ba da.) Înseamnă că viața pe care o are o persoană, care are o prezență fizică, este înlăturată din lumea materială pe care o pot vedea ființele omenești și dispare. Acea persoană continuă apoi să trăiască în altă lume, în altă formă. Faptul că viețile părinților tăi dispar înseamnă că relația pe care o ai cu ei în lumea aceasta s-a destrămat, a dispărut și s-a încheiat. Ei trăiesc în altă lume, în alte forme. Cât despre felul în care viețile lor vor continua în acea altă lume, dacă se vor întoarce în această lume, te vor reîntâlni sau vor avea vreun fel de relație trupească sau vreun fel de legături emoționale cu tine, acest lucru este predestinat de Dumnezeu și nu are nicio legătură cu tine. În concluzie, dispariția lor înseamnă că misiunea lor în această lume s-a încheiat, iar în urma lor s-a pus punct. Misiunile lor în această viață și în această lume s-au încheiat, așa că și relația ta cu ei s-a încheiat. […] Moartea părinților tăi pur și simplu va fi ultima veste pe care o vei auzi despre ei în această lume și ultimul dintre stadiile pe care le vezi sau le auzi despre experiențele lor de a se naște, a îmbătrâni, a se îmbolnăvi și a muri în viața lor, asta e tot. Morțile lor nu-ți vor lua sau nu îți vor da nimic, ei pur și simplu vor fi murit, călătoriile lor ca oameni vor fi ajuns la final. Așadar, când vine vorba despre morțile lor, nu contează dacă acestea sunt accidentale, normale, din cauza bolii și așa mai departe. În orice caz, dacă nu ar exista suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, nicio persoană sau nicio forță nu le-ar putea lua viețile. Moartea lor înseamnă doar sfârșitul vieților lor fizice. Dacă îți este dor de ei și tânjești după ei sau dacă îți este rușine de tine însuți din cauza sentimentelor tale, nu ar trebui să simți niciunul dintre aceste lucruri și nu este necesar să le simți. Au plecat din această lume, așa că este redundant să-ți fie dor de ei, nu-i așa? Dacă tu gândești: «Oare părinților mei le-a fost dor de mine în toți acești ani? Cu cât mai mult au suferit pentru că nu le-am fost alături, arătându-le pietate filială atâția ani? În toți acești ani, mi-am dorit mereu să-mi pot petrece câteva zile cu ei, nu m-am așteptat niciodată să moară atât de curând. Mă simt trist și vinovat.» Nu este necesar să gândești în felul acesta, morțile lor nu au nicio legătură cu tine. De ce nu au nicio legătură cu tine? Deoarece, chiar dacă le-ai fi arătat pietate filială sau le-ai fi ținut de urât, aceasta nu este obligația sau sarcina pe care ți-a dat-o Dumnezeu. Dumnezeu a predestinat cât de mult noroc și cât de multe suferințe vor întâlni părinții tăi din partea ta – asta nu are nicio legătură cu tine. Nu vor trăi mai mult pentru că ești tu cu ei și nu vor trăi vieți mai scurte pentru că ești departe de ei și nu ai putut să le fii alături adesea. Dumnezeu a predestinat cât de mult vor trăi și nu are nicio legătură cu tine. Prin urmare, dacă auzi vestea că părinții tăi au murit în timpul vieții tale, nu trebuie să te simți vinovat. Ar trebui să abordezi această chestiune în modul corect și să o accepți” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Cuvintele lui Dumnezeu sunt foarte clare: nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea oamenilor sunt toate rânduite de Dumnezeu. Oricât de bătrână ar fi o persoană sau cum ar muri, fie de moarte bună, fie în urma unui accident, toate aceste lucruri sunt predeterminate de Dumnezeu și nimeni nu le poate schimba. Modul în care a murit mama mea a făcut și el parte din suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a predeterminat chiar înainte ca ea să se nască, iar acum, că îi venise vremea, era firesc ca ea să plece. Dacă aș fi fost lângă ea și aș fi avut grijă de ea, nu aș fi putut să o țin în viață. Mi-am amintit că, atunci când era bolnav tatăl meu, l-am dus la spital pentru tratament și am stat alături de el îngrijindu-l cu atenție timp de câteva luni, dar nu i-am putut alina suferința, iar în cele din urmă, tot a murit din cauza bolii sale. Nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea oamenilor sunt toate predeterminate de Dumnezeu. Nu puteam alina suferința părinților mei, nici nu le puteam prelungi viața, așa că trebuia să mențin o atitudine rațională și să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. M-am gândit și că mama mea suferise de diverse afecțiuni înainte de a-L găsi pe Dumnezeu. Toți doctorii spuneau că nu va trăi mult, dar de când Îl găsise pe Dumnezeu, diversele ei afecțiuni se amelioraseră. Faptul că mama trăise până la șaptezeci și ceva de ani era deja un har și o binecuvântare de la Dumnezeu. Înțelegând acest lucru, m-am simțit oarecum eliberată și nu m-am mai învinovățit atât pentru moartea mamei mele, nici nu am mai avut atâtea mustrări de conștiință.
Apoi am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În lumea non-credincioșilor, există o zicală: «Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor.» Mai există și zicala: «O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară.» Ce grandios sună aceste zicale! De fapt, fenomenele pe care prima zicală le menționează, ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor, chiar există, acestea sunt realități. Totuși, sunt doar fenomene din lumea animalelor. Sunt doar un tip de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru diverse viețuitoare și pe care o respectă toate felurile de viețuitoare, inclusiv oamenii. Faptul că toate felurile de viețuitoare respectă această lege demonstrează și mai mult că toate viețuitoarele sunt create de Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate încălca această lege și nu o poate transcende. Chiar și carnivorele relativ feroce, precum leii și tigrii, își hrănesc puii și nu îi mușcă înainte să ajungă la maturitate. Acesta este un instinct animalic. Indiferent ce specie sunt, că sunt feroce sau bune și blânde, toate animalele au acest instinct. Tot felul de creaturi, inclusiv oamenii, pot continua să se reproducă și să supraviețuiască doar dacă respectă acest instinct și această lege. Dacă nu ar respecta această lege sau dacă nu ar avea această lege și acest instinct, nu ar fi capabile să se reproducă și să supraviețuiască. Lanțul biologic nu ar exista, și nici lumea. Nu este adevărat? (Ba da.) Ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor demonstrează tocmai faptul că lumea animalelor respectă acest fel de lege. Toate felurile de viețuitoare au acest instinct. Odată ce puii se nasc, femelele sau masculii speciei au grijă de ei și îi hrănesc până la maturitate. Toate felurile de viețuitoare pot să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile față de puii lor, crescând conștiincios și cu grijă următoarea generație. Acest lucru ar trebui să fie cu atât mai mult valabil pentru oameni. Omenirea îi numește pe oameni animale superioare – dacă nu pot respecta această lege și le lipsește acest instinct, atunci oamenii sunt mai prejos decât animalele, nu-i așa? Prin urmare, indiferent cât de multă grijă au avut părinții de tine când te-au crescut și cât de mult și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine, au făcut doar ce se cuvine să facă în sfera abilităților unei ființe umane create – a fost instinctul lor. […] Toate felurile de viețuitoare și de animale au aceste instincte și legi și le respectă foarte bine, ducându-le la perfecție. Acesta este un lucru pe care nicio persoană nu-l poate distruge. Există, de asemenea, câteva animale speciale, precum tigrii și leii. Când aceste animale ajung la maturitate, își părăsesc părinții, iar unii masculi chiar devin rivali, mușcând, concurând și luptând dacă este necesar. Acest lucru este normal, este o lege. Ele nu sunt stăpânite de sentimente și nu trăiesc sub imperiul sentimentelor lor așa ca oamenii, spunând: «Trebuie să le răsplătesc bunătatea, trebuie să-i recompensez – trebuie să-mi ascult părinții. Dacă nu le arăt pietate filială, alți oameni mă vor condamna, mustra și critica pe la spate. N-aș putea suporta asta!» Astfel de lucruri nu se spun în lumea animalelor. De ce zic oamenii astfel de lucruri? Pentru că, în societate și în grupurile de oameni, există diverse idei și consensuri greșite. După ce oamenii au fost influențați, măcinați și stricați de aceste lucruri, în ei vor apărea diferite moduri de a interpreta și de a gestiona relația părinte-copil și, în cele din urmă, își vor trata părinții ca pe creditorii lor – creditori pe care nu vor fi capabili să-i răsplătească toată viața lor. Chiar există niște oameni care, după moartea părinților, se simt vinovați toată viața și se cred nevrednici de bunătatea părinților lor, din cauza unui lucru pe care l-au făcut și care nu i-a făcut fericiți pe părinții lor sau nu a mers așa cum au vrut părinții lor. Spune-Mi, nu este o exagerare? Oamenii trăiesc sub imperiul sentimentelor lor, așa că nu pot fi invadați și tulburați decât de diverse idei care derivă din aceste sentimente” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că motivul pentru care sufeream atât de mult era faptul că îmi fuseseră inoculate otrăvuri culturale tradiționale de genul „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară” și „Creșteți copii ca să vă sprijine la bătrânețe.” Credeam că, din moment ce părinții mei se străduiseră să mă crească, asigurându-mi hrana, îmbrăcămintea și educația, și din moment ce nu avusesem șansa de a-l răsplăti pe tatăl meu pentru bunătatea de a mă crește înainte ca el să moară, dacă nu răsplăteam bunătatea mamei, atunci aș fi cu adevărat o rușine totală, chiar mai prejos decât o fiară. Consideram aceste valori tradiționale drept lucruri pozitive și principii după care să trăiesc, fără să îmi dau seama că viața mea venea de la Dumnezeu. Mama mea doar m-a născut și m-a crescut, iar părinții mei doar și-au îndeplinit responsabilitățile și obligațiile în tot ceea ce au făcut pentru mine, iar acest lucru nu putea fi considerat o bunătate. Reflectând, dacă nu aș fi beneficiat de grija și de ocrotirea lui Dumnezeu în copilărie, nu aș mai fi fost în viață acum. Când eram mică, am mers cu o prietenă cu barca, iar barca s-a răsturnat. Am căzut amândouă în râu și aproape ne-am înecat, dar, din fericire, s-a întâmplat să fie doi pescari adulți pe malul râului, care ne-au salvat. La momentul respectiv, am crezut că doar avusesem noroc, dar mai târziu, citind cuvintele lui Dumnezeu și aflând că Dumnezeu veghează asupra omenirii zi și noapte, mi-am dat seama că, de fapt, fuseseră grija și ocrotirea lui Dumnezeu. În plus, grija părinților mei pentru mine și creșterea mea au fost și ele o rânduială a lui Dumnezeu. Dar eu nu I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru grija și ocrotirea Lui și nu mi-am îndeplinit îndatoririle cum trebuia. În schimb, m-am simțit mereu îndatorată față de mama pentru că nu putusem să am grijă de ea, iar acest lucru mi-a afectat chiar și îndatoririle. Mai ales după ce am aflat de moartea mamei mele, m-am simțit și mai vinovată, și mai chinuită pentru că nu fusesem în stare să am grijă de ea la bătrânețe și să o ajut să treacă dincolo cum se cuvine. Regretam chiar și că plecasem de acasă pentru a-mi face îndatoririle. Nu eram eu complet lipsită de conștiință? Fusesem influențată și afectată de ideile culturii tradiționale și eram cu adevărat incapabilă să deosebesc binele de rău!
Mai târziu, am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu care m-au învățat cum să-mi tratez părinții. Dumnezeu Atotputernic spune: „Atunci când ai de-a face cu părinții tăi, dacă îți îndeplinești sau nu obligațiile de copil, de a avea grijă de ei, trebuie să se bazeze, în întregime, pe condițiile tale și pe orchestrările lui Dumnezeu. Nu explică perfect acest lucru problema? Atunci când unii oameni își părăsesc părinții, simt că le datorează multe acestora și că nu fac nimic pentru ei. Însă apoi, atunci când locuiesc împreună, nu sunt deloc filiali față de părinții lor și nu își îndeplinesc niciuna dintre obligații. Este aceasta o persoană cu adevărat filială? Asta înseamnă să spui vorbe goale. Nu contează ce faci, ce gândești sau ce plănuiești, aceste lucruri nu sunt importante. Ceea ce este important este dacă poți înțelege și crede cu adevărat că toate ființele create sunt în mâinile lui Dumnezeu. Unii părinți au acea binecuvântare și acel destin de a se putea bucura de bunăstare în casă și de fericirea unei familii numeroase și prospere. Aceasta este suveranitatea lui Dumnezeu și o binecuvântare pe care El le-o dăruiește. Unii părinți nu au acest destin, Dumnezeu nu a rânduit acest lucru pentru ei. Nu sunt binecuvântați să se bucure de o familie fericită sau să se bucure de faptul că pruncii le rămân alături. Aceasta este orchestrarea lui Dumnezeu și oamenii nu pot forța acest lucru. Indiferent ce se întâmplă, în cele din urmă, când vine vorba de pietatea filială, oamenii trebuie să aibă măcar o mentalitate de supunere. Dacă mediul permite acest lucru și dacă ai mijloacele de a face asta, atunci poți să le arăți părinților pietate filială. Dacă mediul nu permite și nu ai mijloacele necesare, atunci nu încerca să forțezi lucrurile – cum se numește acest lucru? (Supunere.) Aceasta se numește supunere. Cum se produce această supunere? Care este baza supunerii? Ea se bazează pe faptul că toate aceste lucruri sunt rânduite și guvernate de Dumnezeu. Deși oamenii ar putea dori să aleagă, nu pot, nu au dreptul de a alege și ar trebui să se supună. Atunci când simți că oamenii ar trebui să se supună și că totul este orchestrat de Dumnezeu, nu te simți mai liniștit în inima ta? (Ba da.) Atunci conștiința ta se va mai simți mustrată? Nu se va mai simți mustrată în mod constant, iar ideea de a nu fi fost filial față de părinții tăi nu va mai pune stăpânire pe tine. Din când în când, s-ar putea să te mai gândești la asta, deoarece acestea sunt gânduri sau instincte normale în rândul umanității și nimeni nu le poate evita” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). „Fiind copil, ar trebui să înțelegi că părinții nu sunt creditorii tăi. Sunt multe pe care trebuie să le faci în viața asta și toate sunt lucruri pe care o ființă creată se cuvine să le facă, lucruri care ți-au fost încredințate de Domnul creației, și nu au nicio legătură cu răsplătirea bunătății părinților tăi. Să le arăți pietate filială, să-i răsplătești, să le întorci bunătatea – aceste lucruri nu au nicio legătură cu misiunea ta în viață. De asemenea, se poate spune că nu este necesar să le arăți pietate filială părinților tăi, să-i răsplătești sau să-ți îndeplinești vreo responsabilitate față de ei. Mai clar, poți să faci puțin din asta și să-ți îndeplinești puțin responsabilitățile când circumstanțele îți permit; când nu-ți permit, nu trebuie să insiști să faci acest lucru. Dacă nu-ți poți îndeplini responsabilitatea de a le arăta pietate filială părinților tăi, acesta nu este un lucru îngrozitor, pur și simplu se împotrivește puțin conștiinței tale, moralității și noțiunilor umane. Însă cel puțin nu se împotrivește adevărului, iar Dumnezeu nu te va condamna pentru asta. Când vei înțelege adevărul, nu vei mai avea mustrări de conștiință din cauza asta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Cuvintele lui Dumnezeu descriu clar modul în care trebuie să ne tratăm părinții. Acest lucru depinde în primul rând de condițiile și de abilitățile noastre. Dacă condițiile și abilitățile noastre ne permit, ne putem îndeplini responsabilitățile și putem fi filiali față de părinții noștri, dar, dacă împrejurările nu permit acest lucru, nu este nevoie să insistăm să o facem și trebuie să ne supunem orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Incapacitatea mea de a avea grijă de mama mea de când s-a îmbolnăvit și până a murit nu însemna că eram lipsită de sentimente sau nerecunoscătoare. Eu voiam să fiu filială față de ea, dar, fiindcă eram persecutată și vânată de PCC pentru credința în Dumnezeu într-o țară atee, nu m-am putut întoarce acasă. Acest lucru nu reflecta o lipsă de conștiință din partea mea. Mai mult, am propria mea misiune de credință în Dumnezeu, care constă în a-mi îndeplini îndatoririle de ființă creată. Dacă m-aș fi pus în incapacitatea de a-mi îndeplini îndatoririle din cauza concentrării exclusive pe a fi filială față de mama mea, atunci asta ar fi însemnat să fiu cu adevărat lipsită de conștiință. Recunoscând acest lucru, nu m-am mai simțit condamnată de conștiința mea și am putut să-mi liniștesc inima în îndatoririle mele. Cuvintele lui Dumnezeu au fost cele care mi-au schimbat punctele de vedere false, ajutându-mă să tratez corect moartea mamei mele și să simt eliberare în inima mea.
