97. Reflecții după ce am refuzat să îmi fac datoria
În ultimii câțiva ani, am făcut lucrare de curățire în biserică și am văzut cum unii supraveghetori au fost demiși unul după altul, iar alții au fost îndepărtați. Îndeosebi ultimii doi foști supraveghetori aveau un calibru și o capacitate de lucru excelente, dar și un domeniu de responsabilitate extins. Fuseseră supraveghetori timp de doi sau trei ani, dar au fost demiși pentru că nu au făcut lucrare reală și nu au acceptat adevărul. Prin urmare, m-am gândit că era prea periculos să fii supraveghetor. Această funcție înseamnă să ai o gamă largă de responsabilități și să te confrunți cu numeroase probleme, iar dacă nu îți faci treaba cum trebuie, cauzezi perturbare și tulburare în lucrarea bisericii și lași fărădelegi în urma ta, așa că există posibilitatea să fii demis sau dezvăluit și eliminat. M-am gândit că ar fi mai bine să fii un membru al echipei, pentru că sunt mai puține riscuri și nu trebuie să îți faci la fel de multe griji, dar totuși ai speranța de a fi mântuit.
La începutul lui august 2023, supraveghetorul a trebuit să plece într-un alt loc pentru a-și face datoria și, în timpul unei adunări, m-a rugat pe neașteptate să îi preiau lucrarea. M-am gândit în sinea mea: „Ca membră a echipei, există un responsabil care să mă ajute să fac verificările finale și să îndrume lucrarea, astfel încât să nu fac niciun fel de fapte rele grave și să nu fiu apoi dezvăluită și eliminată. E altceva să fii supraveghetoare. Trebuie să răspunzi de lucrare în ansamblul său, te lovești de multe probleme și îți asumi responsabilități mari. Dacă nu reușesc să gestionez lucrurile corespunzător și cauzez perturbare lucrării bisericii, voi lăsa un șir de fărădelegi în urma mea. Dacă fac multe fapte rele, nu voi fi dezvăluită și eliminată și nu îmi voi pierde șansa la mântuire? Este mai bine să fiu o membră a echipei, ca să nu trebuiască să îmi asum niciun fel de responsabilități importante. Este sigur, mă ține la adăpost de pericole și am speranța de a fi mântuită.” Gândindu-mă astfel, am refuzat, sub pretextul că aveam un calibru mediocru, o capacitate de lucru limitată și că nu eram demnă de a fi cultivată. După aceea, supraveghetorul mi-a mai scris de două ori și m-a rugat să mă mai gândesc la propunerea sa. Inima mea era cuprinsă de frământări, iar eu mă aflam într-o dilemă: „Să nu accept înseamnă neascultare, dar dacă accept, cum lucrarea de curățire implică principii la fiecare pas, dacă nu gestionez lucrurile bine și încalc principiile, voi lăsa fărădelegi și fapte rele în urma mea. Dacă sunt minore, voi fi demisă, dar dacă sunt grave, aș putea fi exclusă. Pe lângă atingerea adusă reputației și statutului meu, ar putea fi periclitată și șansa mea de a avea un final și o destinație bune.” După ce m-am gândit îndelung, am refuzat. Supraveghetorul mi-a spus: „Când frații și surorile au votat, tu ai primit cele mai multe voturi. Trebuie să cauți intenția lui Dumnezeu.” Am rămas fără cuvinte. Îmi simțeam inima despicată în două și m-am rugat lui Dumnezeu din nou și din nou: „Dragă Dumnezeule, când această situație s-a abătut asupra mea, am știut în inima mea că ar trebui să mă supun, dar pur și simplu nu o pot face. Mă tem că nu îmi voi putea face bine datoria de supraveghetoare, că voi perturba și voi tulbura lucrarea bisericii și voi fi dezvăluită și eliminată. Nu știu în ce adevăruri ar trebui să pătrund pentru a ieși din această situație dificilă. Te implor să mă conduci!”
Odată, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a atins cu adevărat inima. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cum ar trebui să acționezi în funcție de conștiință? Să acționezi cu sinceritate și să fii vrednic de bunătatea lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu ți-a dat această viață și de această ocazie dată de Dumnezeu pentru a dobândi mântuirea. Este acesta efectul conștiinței tale? Odată ce ai îndeplinit aceste standarde minime, vei fi obținut protecția și nu vei mai comite greșeli grave. Apoi, nu vei face atât de ușor lucruri ca să te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu sau ca să renunți la datoria ta și nici nu vei fi atât de predispus să acționezi într-o manieră superficială. De asemenea, nu vei fi atât de predispus să uneltești pentru statutul, faima, câștigul și viitorul tău. Acesta este rolul pe care conștiința îl joacă. Conștiința și rațiunea ar trebui să fie amândouă componente ale umanității unei persoane. Acestea sunt ambele fundamentale și extrem de importante. Ce fel de persoană este aceea care nu are conștiință și nu are rațiunea umanității normale? În general, este o persoană lipsită de umanitate, una cu umanitate extrem de săracă. Discutând mai amănunțit, cum se manifestă o persoană cu umanitate pierdută? Încercați să analizați ce trăsături se regăsesc în astfel de oameni și ce manifestări specifice prezintă. (Ei sunt egoiști și josnici.) Oamenii egoiști și josnici sunt superficiali în acțiunile lor și sunt rezervați față de orice lucru care nu îi privește personal. Ei nu iau în considerare interesele casei lui Dumnezeu și nici nu arată considerație pentru intențiile lui Dumnezeu. Nu-și asumă povara de a-și îndeplini îndatoririle sau de a mărturisi pentru Dumnezeu și nu au niciun simț al responsabilității. […] Are o asemenea persoană conștiință și rațiune? (Nu.) O persoană fără conștiință și rațiune, ce se comportă în acest mod, simte oare remușcare? Oamenii ca aceștia nu au remușcări; conștiința unei asemenea persoane nu servește niciunui scop. Nu a simțit niciodată remușcarea din partea conștiinței sale, deci poate ea să simtă reproșul și disciplina Duhului Sfânt? Nu, nu poate” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oferindu-ți inima lui Dumnezeu, poți obține adevărul”). Dumnezeu spune că aceia care nu au niciun dram de conștiință sau de rațiune sunt extrem de egoiști și de josnici. Țin cont doar de propriile interese, nu de lucrarea bisericii, nu poartă nicio povară și nu au niciun simț al răspunderii față de lucrarea bisericii. Reflectând, mi-am dat seama că eram exact acest tip de persoană. Supraveghetorul trebuia să își îndeplinească îndatoririle într-o altă zonă pentru că acestea erau cerințele lucrării, iar când frații și surorile m-au ales pe mine, ar fi trebuit să preiau această datorie. Cu toate acestea, eu m-am temut că responsabilitatea de a face această datorie ar fi fost prea mare și că, dacă nu o făceam bine, lăsând fărădelegi în urma mea și făcând fapte rele, aș fi fost demisă și eliminată. Pe lângă atingerea adusă reputației și statutului meu, mi-aș fi pierdut și finalul și destinația. Pentru a-mi proteja propriile interese, am refuzat, sub pretextul că aveam un calibru mediocru, o capacitate de lucru limitată și că nu eram demnă de a fi cultivată. Supraveghetorul mi-a scris de mai multe ori pentru a avea părtășie cu mine, dar eu am continuat să găsesc pretexte pentru a refuza. Am ținut cont doar de propriile interese și am refuzat să accept această datorie. Chiar îmi lipseau cu desăvârșire conștiința și rațiunea! Nu mai voiam să trăiesc într-un mod atât de egoist și de josnic, așa că am acceptat această datorie.
Câteva luni mai târziu, am fost realocată ca membră a echipei, deoarece, din cauza calibrului meu slab, nu eram potrivită pentru această sarcină. Mai târziu, conducătorii mi-au scris pentru a-mi spune că exista o echipă care nu avea suficiente persoane pentru a organiza materialele de curățire și că membrii acestei echipe nu pricepeau în totalitate principiile. M-au rugat să merg acolo și să fiu lideră de echipă pentru a-i ajuta. M-am gândit în sinea mea: „Dacă nu organizez materialele de curățire bine și caracterizez greșit pe cineva, îmi va reveni responsabilitatea pentru acest lucru. Dacă nu reușesc să deslușesc vreun detaliu și încalc principiile, lăsând fărădelegi și fapte rele în urma mea, nu aș fi aproape de a fi demisă și eliminată? E mai sigur să fiu membră a echipei.” Prin urmare, am refuzat din nou, sub pretextul că aveam un calibru slab, o capacitate de lucru limitată și că nu eram demnă de a fi cultivată.
După aceea, conducătorii mi-au scris pentru a avea părtășie cu mine și mi-au atras atenția că refuzul meu repetat de a-mi face datoria era un refuz de a accepta adevărul. Mi-am dat clar seama că părtășia conducătorilor era o reamintire și un avertisment din partea lui Dumnezeu și m-am simțit tristă și vinovată: „Cred în Dumnezeu de atât de mulți ani, așadar cum de nu m-am schimbat deloc? De ce sunt atât de intransigentă?” Mi-am dat seama că această stare ar fi foarte periculoasă dacă nu căutam adevărul pentru a o corecta. După aceea, am căutat cuvintele lui Dumnezeu relevante pentru starea mea. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Unora le este frică să-și asume responsabilitatea în timp ce își îndeplinesc datoria. Dacă biserica le dă o treabă de făcut, ei se vor gândi mai întâi dacă aceasta presupune să-și asume responsabilitatea, iar dacă o face, nu vor accepta slujba. Condițiile lor pentru îndeplinirea unei datorii sunt, în primul rând, faptul că trebuie să fie o treabă lejeră; în al doilea rând, să nu fie aglomerată sau obositoare; și în al treilea rând, ca indiferent ce fac, să nu își asume nicio responsabilitate. Acesta este singurul tip de datorie pe care o preiau. Ce fel de persoană este aceasta? Nu este aceasta o persoană alunecoasă, înșelătoare? Nu vrea să-și asume nici cea mai mică responsabilitate. Ba chiar se teme că atunci când frunzele vor cădea din copaci, îi vor sparge capul. Ce datorie poate îndeplini o astfel de persoană? Ce folos ar putea avea aceasta în casa lui Dumnezeu? Lucrarea casei lui Dumnezeu are de-a face cu lucrarea de luptă cu Satana, precum și cu răspândirea Evangheliei Împărăției. Ce datorie nu implică responsabilități? Ați spune că a fi conducător implică responsabilitate? Nu sunt responsabilitățile acestuia cu atât mai mari și nu trebuie să-și asume responsabilitatea cu atât mai mult? Indiferent dacă predici Evanghelia, mărturisești, faci materiale video și așa mai departe – indiferent ce lucrare faci – atât timp cât se referă la adevărurile-principii, implică responsabilități. Dacă îndeplinirea datoriei tale este lipsită de principii, acest lucru va afecta lucrarea casei lui Dumnezeu, iar dacă îți este frică să-ți asumi responsabilitatea, atunci nu poți îndeplini nicio datorie. Oare o persoană care se teme să-și asume responsabilitatea în îndeplinirea datoriei sale este lașă sau există o problemă cu firea sa? Trebuie să fii capabil să faci diferența. Adevărul este că aceasta nu este o problemă de lașitate. Dacă acea persoană ar căuta avere sau ar face un lucru în interes propriu, cum ar putea fi atât de curajoasă? Și-ar asuma orice risc. Însă când face lucruri pentru biserică, pentru casa lui Dumnezeu, nu își asumă niciun risc. Astfel de oameni sunt egoiști și ticăloși, cei mai perfizi dintre toți. Oricine nu își asumă responsabilitatea în îndeplinirea unei datorii nu este câtuși de puțin sincer față de Dumnezeu, ca să nu mai vorbim despre loialitatea sa. Ce fel de persoană îndrăznește să-și asume responsabilitatea? Ce fel de persoană are curajul să poarte o povară grea? Cineva care preia conducerea și iese curajos în față într-un moment crucial pentru lucrarea casei lui Dumnezeu, care nu se teme să poarte o responsabilitate grea și să îndure greutăți mari atunci când vede lucrarea cea mai importantă și crucială. Acesta este cineva loial lui Dumnezeu, un bun soldat al lui Hristos. Se poate spune oare că toți cei care se tem să-și asume responsabilitatea în datoria lor o fac pentru că nu înțeleg adevărul? Nu; este o problemă în umanitatea lor. Nu au simțul dreptății sau al responsabilității, sunt oameni egoiști și ticăloși, nu credincioși în Dumnezeu cu inimă adevărată și nu acceptă câtuși de puțin adevărul. Din acest motiv, nu pot fi mântuiți. […] Dacă te protejezi ori de câte ori ceva se abate asupra ta și îți lași o portiță de scăpare, o ușă prin spate, pui adevărul în practică? Acest lucru nu înseamnă să practici adevărul, ci să fii șiret. Îți îndeplinești datoria în casa lui Dumnezeu acum. Care este primul principiu al îndeplinirii unei datorii? Acesta presupune că mai întâi trebuie să îndeplinești acea datorie din toată inima, fără să cruți niciun efort și să protejezi interesele casei lui Dumnezeu. Acesta este adevăr-principiu, unul pe care ar trebui să-l pui în practică. A te proteja lăsându-ți o portiță de scăpare, o ușă prin spate, reprezintă principiul de practică urmat de non-credincioși și cea mai elevată filosofie a lor. A ține cont în primul rând de propria persoană în privința tuturor lucrurilor și a pune propriile interese înaintea tuturor, a nu te gândi la alții, a nu avea nicio legătură cu interesele casei lui Dumnezeu și cu interesele celorlalți, a te gândi mai întâi la propriile interese și apoi la o portiță de scăpare – nu este asta ceea ce reprezintă un non-credincios? Exact așa este un non-credincios. O astfel de persoană nu este potrivită pentru a îndeplini o datorie” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: Ar vrea ca alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”]. Cugetând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am simțit inima străpunsă. Dumnezeu a expus că tipul de persoane care sunt egoiste, josnice și perfide se tem să fie trase la răspundere. Când se abat lucruri asupra lor, acestea țin întotdeauna cont de propriile interese mai întâi și se gândesc mereu cum să își asigure o cale de ieșire, în loc să protejeze interesele casei lui Dumnezeu. Nu vor să își asume nicio responsabilitate. Acest tip de persoană nu acceptă adevărul și nu are nicio umanitate. Astfel de persoane sunt non-credincioase în ochii lui Dumnezeu și nu merită să îndeplinească îndatoriri. Eram exact acest tip de persoană. Casa lui Dumnezeu mă cultivase pentru a face lucrare de curățire timp de mai mulți ani. Stăpânisem unele principii relevante și înțelesesem unele căi de a trata problemele. Când frații și surorile m-au ales ca supraveghetoare, ar fi trebuit să accept această datorie și să cooperez din toată inima. Cu toate acestea, eu mi-am făcut griji cu privire la consecințele neîndeplinirii corespunzătoare a datoriei și am găsit și motive și pretexte să refuz. Nu am ținut deloc cont de lucrarea bisericii. Când conducătorii m-au alocat ca lideră de echipă, mi-am făcut în continuare griji că voi fi trasă la răspundere dacă nu făceam lucrarea bine. Pentru a-mi proteja propriile interese, am găsit diferite motive și scuze, cum ar fi că aveam un calibru slab și o capacitate de lucru limitată pentru a mă eschiva și a mă sustrage. Eram perfect conștientă de ceea ce necesita lucrarea bisericii și că eram o candidată potrivită, dar am jucat feste și nu am vrut să fiu lideră de echipă sau să îmi asum orice responsabilități pentru că țineam cont de propriul final și de propria destinație. M-am gândit la acei non-credincioși pentru care profitul este pe primul loc și care, în tot ceea ce fac, calculează și uneltesc mereu pentru propriile interese. Ei fac orice le este benefic. Și în cazul meu, toate gândurile și ideile mele erau pentru beneficiul meu personal, iar când lucrarea implicase ca eu să îmi asum responsabilitățile cerute, am jucat feste și m-am retras. Nu aveam niciun dram de loialitate sau de supunere față de Dumnezeu și nu eram în niciun fel diferită de un non-credincios sau de un neîncrezător. Eram cu adevărat nedemnă să îndeplinesc îndatoriri! Când am înțeles acest lucru, am fost cuprinsă de regrete și de mustrări de conștiință.
Mai târziu, am reflectat asupra mea: de ce, deși crezusem în Dumnezeu timp de mulți ani, voiam mereu să refuz să îmi fac datoria? Care era cauza principală a problemei? Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriștii nu ascultă niciodată de rânduielile casei lui Dumnezeu și întotdeauna leagă strâns datoria, faima, câștigul și statutul lor de speranța de a dobândi binecuvântări și viitoarea lor destinație, de parcă, odată ce și-au pierdut reputația și statutul, nu vor mai avea nicio speranță să dobândească binecuvântări și recompense, iar acest lucru ar fi de parcă și-ar pierde viața. Ei se gândesc: «Trebuie să fiu atent, nu trebuie să fiu neglijent! Nu pot să mă bazez pe casa lui dumnezeu, pe frați și surori, pe conducători și lucrători și nici măcar pe dumnezeu. Nu pot să am încredere în niciunul dintre ei. Tu însuți ești persoana pe care poți să te bazezi cel mai mult și care e cea mai demnă de încredere. Dacă nu-ți faci planuri pentru tine, atunci cui îi va păsa de tine? Cine se va gândi la viitorul tău? Cine se va gândi dacă vei primi sau nu binecuvântări? Prin urmare, trebuie să fac planuri și calcule atente spre binele meu. Nu pot să comit greșeli sau să fiu nici măcar puțin neglijent, altminteri, ce voi face dacă va încerca cineva să profite de mine?» Prin urmare, ei se păzesc de conducătorii și lucrătorii casei lui Dumnezeu, temându-se că cineva îi va discerne sau îi va vedea așa cum sunt în realitate și că atunci vor fi demiși, iar binecuvântările la care visează vor fi spulberate. Consideră că trebuie să-și păstreze reputația și statutul pentru a avea vreo speranță de a dobândi binecuvântări. Un antihrist vede faptul de a fi binecuvântat ca fiind mai măreț decât cerurile, mai măreț decât viața, mai important decât urmărirea adevărului, schimbarea firii sau mântuirea personală și mai important decât a-și îndeplini bine datoria și de a fi o ființă creată care corespunde standardelor. Ei cred că a fi o ființă creată care e conform așteptărilor, își face bine datoria și e mântuită sunt lucruri neînsemnate care nu merită menționate sau remarcate, în timp ce dobândirea binecuvântărilor este singurul lucru din întreaga lor viață ce nu poate fi uitat niciodată. Indiferent ce situație înfruntă, indiferent cât de importantă sau neînsemnată este, ei consideră că are legătură cu faptul că sunt binecuvântați și sunt incredibil de precauți și atenți și-și lasă întotdeauna o cale de scăpare” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu au statut sau nu au speranța de a câștiga binecuvântări”). Dumnezeu a expus că antihriștii acordă prea multă importanță primirii de binecuvântări. Antihriștii se încred doar în ei înșiși. Consideră că se pot baza doar pe propria persoană, că sunt singurii care își vor purta cu adevărat de grijă și că trebuie să fie atenți și precauți la fiecare pas, fiind îngroziți că, dacă se supun rânduielilor casei lui Dumnezeu, acest lucru ar putea fi în detrimentul obținerii de binecuvântări pentru ei înșiși și că le-ar distruge visurile de a le dobândi. Reflectând asupra mea, oare comportamentul meu nu era același cu cel al unui antihrist? Acordam o mare importanță obținerii de binecuvântări. Biserica a rânduit ca eu să fiu supraveghetoare și apoi lideră de echipă, dar eu nu m-am putut abține să nu îmi fac griji pentru finalul meu și pentru destinația mea. Mă gândeam că îndeplinirea îndatoririlor de supraveghetoare sau de lideră de echipă implica responsabilități mari și că, dacă nu făceam bine lucrarea, voi lăsa fărădelegi în urma mea. Dacă acestea ar fi fost grave, puteam fi chiar dezvăluită și eliminată, așa că era mai sigur să fiu o membră obișnuită a echipei și să las pe altcineva să facă verificările finale. Chiar dacă nu mi-ar fi fost recunoscute niciun fel de merite deosebite, nu aș fi lăsat fărădelegi în urma mea și nu aș fi fost dezvăluită și eliminată. Gândurile mele au fost îndreptate către a acționa în orice mod care îmi era benefic și nu am ținut deloc cont de interesele bisericii. Trăiam bazându-mă în totalitate pe otrăvuri satanice precum „Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate”, „Nu căuta merite, ci caută să eviți vina” și „Prudența este părintele siguranței”. M-am gândit că era absolut firesc ca oamenii să țină cont de propriile interese; nu ar fi o nerozie să procedezi altfel? Intenția lui Dumnezeu era să îmi permită să mă instruiesc mai bine făcând această datorie și să pot căuta adevărul pentru a face lucrurile conform principiilor. Cu toate acestea, L-am suspectat pe Dumnezeu pe baza opiniei mele denaturate. Am considerat că numirea mea ca supraveghetoare era o modalitate de a mă dezvălui și de a mă elimina. M-am gândit la Dumnezeu ca și când ar fi ca toți oamenii aceia faimoși și de succes din lume, care nu sunt neapărat corecți și drepți față de alți oameni, și că, la cea mai mică greșeală în îndeplinirea datoriei lor, oamenii ar fi fost eliminați. Nu este aceasta o blasfemie împotriva lui Dumnezeu? Eram atât de înșelătoare și de ticăloasă! Este absolut firesc și justificat să cred în Dumnezeu și să îmi fac datoria de ființă creată, care este o responsabilitate de la care am obligația morală de a nu mă eschiva. Eu fusesem însă influențată de otrăvuri satanice și devenisem egoistă, ticăloasă și înșelătoare. Am refuzat să îmi fac datoria pentru a-mi proteja interesele și nu am arătat nicio fărâmă de considerație pentru intențiile lui Dumnezeu. Dacă aș fi continuat să trăiesc după aceste otrăvuri satanice, nu aș fi făcut decât să mă împotrivesc din ce în ce mai mult lui Dumnezeu și, în final, aș fi fost disprețuită, respinsă și eliminată de El. Când am înțeles acest lucru, am fost cuprinsă de regrete și de mustrări de conștiință, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dragă Dumnezeule, sunt atât de egoistă, josnică, ticăloasă și înșelătoare! De când am început să cred în Tine, am urmărit doar binecuvântările, nu am ținut cont de intențiile Tale și nu m-am gândit la lucrarea bisericii. Dragă Dumnezeule, sunt dispusă să mă pocăiesc. Nu mai vreau să merg pe calea greșită.”
Mai târziu, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Unii nu cred că oamenii pot fi tratați corect de casa lui Dumnezeu. Nu cred că Dumnezeu și adevărul domnesc în casa Lui. Ei cred că indiferent ce datorie îndeplinește o persoană, dacă apare o problemă acolo, casa lui Dumnezeu va gestiona imediat situația persoanei respective și îi va lua dreptul de a îndeplini acea datorie, alungând-o sau chiar îndepărtând-o din biserică. Oare chiar așa funcționează lucrurile? Cu siguranță, nu. Casa lui Dumnezeu îi tratează pe toți oamenii conform adevărurilor-principii. Dumnezeu este drept în felul în care tratează fiecare persoană. El nu Se uită doar la modul în care se comportă o persoană într-o singură situație; El Se uită la natura-esență pe care o are acea persoană, la intențiile ei, la atitudinea ei și Se uită mai ales dacă o persoană poate reflecta asupra ei când face o greșeală, dacă are mustrări de conștiință și dacă poate pătrunde în esența problemei pe baza cuvintelor Lui, ajungând să înțeleagă adevărul, să se urască pe sine și să se căiască sincer. Dacă cineva e lipsit de această atitudine corectă și este complet întinat de intențiile sale personale, dacă este plin de planuri viclene și dezvăluiri ale firilor corupte, iar atunci când apar probleme recurge la prefăcătorie, sofisme, se justifică și refuză cu încăpățânare să își recunoască acțiunile, atunci acea persoană nu poate fi mântuită. Nu acceptă deloc adevărul și a fost complet dezvăluită. Oamenii care nu au dreptate și care nu pot accepta deloc adevărul sunt neîncrezători în esență și nu pot decât să fie eliminați. […] Spune-Mi, dacă o persoană a făcut o greșeală, dar este capabilă de înțelegere adevărată și dispusă să se pocăiască, oare casa lui Dumnezeu nu i-ar acorda o șansă? Pe măsură ce planul de gestionare de șase mii de ani al lui Dumnezeu se apropie de sfârșit, sunt atât de multe îndatoriri care trebuie îndeplinite. Însă, dacă nu ai conștiință sau rațiune și dacă nu te ocupi de lucrarea care ți se cuvine, dacă ai câștigat oportunitatea de a îndeplini o datorie, dar nu știi să o prețuiești, nu urmărești câtuși de puțin adevărul, lăsând cel mai bun moment să treacă pe lângă tine, atunci vei fi dezvăluit” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că, în casa Lui, domnesc adevărul și dreptatea. Casa lui Dumnezeu demite și elimină oamenii conform principiilor și nimeni nu va fi tratat în mod arbitrar din cauza comportamentului său la un moment dat sau într-o anumită situație. Totul se bazează pe comportamentul constant al oamenilor, pe atitudinea lor față de acceptarea adevărului și pe măsura în care s-au căit cu adevărat. Dacă o persoană face multe fapte rele care perturbă și tulbură lucrarea casei lui Dumnezeu și nu se căiește sau nu se schimbă oricât ar ajuta-o alții, aceasta va fi demisă și eliminată. Cu toate acestea, dacă o persoană dezvăluie o fire coruptă atunci când își face datoria sau cauzează perturbare și tulburare lucrării bisericii, dar poate reflecta, înțelege și se poate căi și schimba cu promptitudine, casa lui Dumnezeu îi va oferi alte ocazii să îndeplinească îndatoriri. M-am gândit că, de când am început să fac lucrare de curățire, odată, am respectat cu strictețe reglementările pentru că nu am înțeles principiile și, din cauza asta, am comis fărădelegi. Cu toate acestea, casa lui Dumnezeu nu m-a demis sau eliminat din cauza fărădelegilor mele, ci a avut părtășie cu mine și m-a ajutat. După aceea, deoarece am fost dispusă să mă pocăiesc, mi s-a permis să îmi îndeplinesc în continuare îndatoririle. În ceea ce-i privește pe cei care au fost demiși și eliminați, asta nu s-a întâmplat pentru că îndeplineau îndatoriri ca lideri de echipă sau ca supraveghetori, ci pentru că mergeau pe calea greșită. Comiseseră fărădelegi, dar nu au acceptat emondarea și nu s-au căit. Doar atunci au fost demiși și eliminați. M-am gândit la o soră din echipă, care nu era supraveghetoare. Cu toate acestea, în timp ce își făcea datoria, a concurat cu surorile cu care lucra pentru faimă și câștig și le-a sabotat pe ascuns. Asta a perturbat și a tulburat lucrarea bisericii, iar ea nu s-a căit în urma părtășiei. În final, a fost demisă. De asemenea, motivul pentru care au fost demiși cei doi supraveghetori anteriori nu a fost pentru că și-au asumat responsabilități mari, iar acest lucru a dus la dezvăluirea lor, ci pentru că, în mod constant, nu au urmărit adevărul și nu au făcut lucrare reală. Când au fost emondați sau când frații și surorile au avut părtășie cu ei pentru a-i ajuta, nu s-au căit sau schimbat cu adevărat. Doar atunci au fost demiși. Demiterile lor nu au avut absolut nicio legătură cu îndatoririle pe care le îndeplineau sau cu cât de mari erau responsabilitățile lor. Mi-am dat seama că acea convingere a mea, cum că să fii lider de echipă era periculos din cauza responsabilității mari pe care o presupunea și că să fii membru al echipei era relativ sigur și te ținea la adăpost de pericole, era falsă și absurdă și nu era în acord cu adevărul-principiu. Casa lui Dumnezeu mi-a oferit o oportunitate de a-mi îndeplini îndatoririle și intenția lui Dumnezeu era ca eu să caut adevărul în oamenii, împrejurările și lucrurile cu care mă întâlneam, să pricep și să înțeleg mai multe adevăruri-principii. Ar fi trebuit să prețuiesc această ocazie rară și să îmi accept datoria.
Mai târziu, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Așadar, cum ar trebui atunci să se poarte o persoană onestă? Ar trebui să se supună rânduielilor lui Dumnezeu, să fie loială datoriei pe care trebuie să o îndeplinească și să se străduiască să mulțumească intențiile lui Dumnezeu. Acest lucru se manifestă prin mai multe căi: una este să-ți accepți datoria cu o inimă onestă, să nu iei în considerare interesele trupești, să nu fii fără tragere de inimă în privința ei și să nu complotezi pentru beneficiul propriu. Acestea sunt manifestări ale onestității. O alta este să îți pui toată inima și puterea în a-ți realiza bine datoria, făcând lucrurile cum se cuvine și punându-ți inima și iubirea în datoria ta pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Acestea sunt manifestările pe care ar trebui să le aibă o persoană onestă în timp ce-și îndeplinește datoria” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Nu există o corelare între datoria omului și dacă primește binecuvântări sau îndură nenorociri. Datoria este ceea ce omul se cuvine să îndeplinească; reprezintă vocația sa de la ceruri și ar trebui să o îndeplinească fără să caute recompensă și fără condiții sau motive. Doar asta se poate numi a-și îndeplini datoria. […] Nu ar trebui să-ți îndeplinești datoria doar pentru a primi binecuvântări și nu ar trebui să refuzi să-ți îndeplinești datoria din teama de a îndura nenorociri” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Diferența dintre lucrarea de slujire a lui Dumnezeu întrupat și datoria omului”). Dumnezeu spune că oamenii onești se pot supune orchestrărilor și rânduielilor Sale și că își pot dedica inima și forța îndeplinirii datoriei lor. Nu uneltesc în folosul propriu și nu țin cont de câștigurile sau de pierderile aduse intereselor lor. Mai mult, datoria este o responsabilitate de la care avem obligația morală de a nu ne eschiva și nu are absolut nicio legătură cu ce binecuvântări primim sau cu nenorocirile care se abat asupra noastră. Nu ar trebui să refuzăm să ne facem datoria pentru că ne temem de nenorociri și nici nu ar trebui să ne acceptăm datoria de dragul binecuvântărilor. Este absolut firesc și justificat ca oamenii să își îndeplinească îndatoririle. După ce am înțeles asta, am știut cum să îmi abordez datoria. Deși calibrul și capacitatea mea de lucru sunt mediocre, pot căuta mai mult cu privire la lucrurile pe care nu le înțeleg când îmi fac datoria și, în limitele calibrului și abilităților mele, pot face tot ce îmi stă în putință pentru a face datoria pe care trebuie să o îndeplinesc. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o am. Chiar dacă nu am dobândit prea multă pătrundere sau nu am realizat prea multe schimbări încă, prin această revelație, am reușit să înțeleg întrucâtva perspectivele greșite din spatele a ceea ce urmăresc în credința mea în Dumnezeu, am învățat cum să îmi fac bine datoria pentru a arăta considerație față de intențiile lui Dumnezeu și sunt dispusă să mă supun orchestrărilor și rânduielilor Lui. Îi sunt foarte recunoscătoare lui Dumnezeu pentru aceste schimbări și înțelegeri.
